Problema mea a început acum doi ani când aveam un iubit care îmi tot spunea că trebuie să mai pun carne pe mine, că lui îi place să aibă pe ce să pună mâna. Aveam 55 de kg şi mă simţeam bine în pielea mea, dar eram îndrăgostită şi de Gelu, cu care visam să mă mărit. Aşa că m-am pus pe mâncat.
La început părea ceva normal, deşi o făceam împotriva firii. Nu simţeam cu adevărat nevoia să mănânc atât, dar mă forţam. Mă uitam în oglindă şi aveam impresia că Gelu are dreptate, că nu sunt atractivă deloc pentru că nu am forme de femeie. Silueta mea a fost de la natură mai băieţoasă, dar nu eram respingătoare, cum am ajuns să fiu acum în ochii tuturor.
Apoi la un moment dat s-a produs declicul. Am început să mănânc din nevoie. Aveam permanent o foame în cap care trebuia potolită. Mâncam ciorbă, felul doi, desert, la masă, uneori umpleam farfuria a doua oară, iar după jumătate de oră sau o oră de la masă mergeam iar la frigider ca să-mi mai fac "o gustărică". Asta în condiţiile în care activitatea mea zilnică nu implică prea multă mişcare. Sunt contabilă şi stau aproape toată ziua la birou, aplecată peste nişte tabele şi şiruri de cifre care nu fac decât să-mi stimuleze şi mai mult foamea.
După un an de mâncat aşa, în disperare, corpul meu a început să se transforme într-o chestie diformă şi dizgraţioasă. Am făcut o burtă şi o guşă oribilă. Mă simţeam prost şi fizic şi psihic, când mă uitam în oglindă.
La scurtă vreme ne-am şi despărţit, dar eu am rămas pe cap cu problemele: un corp diform, o foame continuă şi o depresie cauzată şi de modul în care arătam şi de despărţirea de iubit. Controalele pe care le-am făcut în perioada aia mi-au arătat că îmi dereglasem metabolismul singură, ca fraiera, iar medicii mi-au zis că trebuie să fac tratament endocrin, dar chiar şi aşa nu e sigur că mă mai pot regla la loc.
De atunci am alunecat şi mai mult pe panta asta a mâncatului, îngrăşatului şi depresiei. Mănânc mult – mai devreme am înfulecat o pâine întreagă cu unt, brânză, şuncă, o porţie de cartofi prăjiţi, nişte ouă ochiuri şi o salată de roşii înecate în ulei de măsline. Am băut şi jumătate dintr-o sticlă de Cola de doi litri. Mănânc, mi-e silă de mine, dar nu mă pot opri. Am acoperit oglinzile din casă ca la mort, ca să nu mă mai văd, şi singurul meu prieten pare să rămână frigiderul. Un prieten parşiv, care mă îndeamnă doar să îl deschid şi mă îmbie cu de toate.
Ultima dată când m-am cântărit, acum câteva luni, aveam 80 de kg, cifră rotundă pe care am "sărbătorit-o" cu o oală cu sarmale. Nu mai încap în absolut nicio haină din vechea mea garderobă, nu mai ies în oraş decât ca să fac piaţa, iar când ies mă străduiesc să ignor privirile lungi le oamenilor care se uită la mine ca la o ciudăţenie de circ. Arăt chiar ca un balon umflat şi diform. Mi-am luat de lucru numai acasă, ca să am din ce trăi, şi nu fac decât să mă îndop pentru ca imediat după ce mă ridic de la masă să mă simt ca un sac diform şi greţos de grăsime, pe care nimeni nu-l vrea. Nici măcar eu.
Am numai 27 de ani, cum să scap din infernul ăsta? Tot ce am vrut să fac a fost să-i fiu pe plac bărbatului cu care speram să mă mărit.