Fără o familie la care să mă duc cu copilul și alte perspective financiare, am acceptat situația și am rămas.
Am tăcut mâlc și am așteptat să se termine. Depindeam prea mult de el. A durat mai bine de cinci ani, timp în care mai lipsea nopțile de acasă, nu răspundea la telefon sau venea cu diverse urme ale aventurilor sale pe haine sau pe corp. Nu se ferea de parcă nu i-ar fi păsat. Totuși îi păsa, pentru că era un tată bun pentru fiica noastră, iar cu mine, atunci când era acasă, era un soț iubitor.
Dacă nu aș fi știut că mă înșeală aș fi crezut în continuare că totul e perfect.
Când s-a îmbolnăvit, acum un an, am crezut că se va încheia calvarul duplicității. Admit că, în mod pervers, am fost fericită că-i doar al meu, chiar dacă asta a presupus să-i fiu mai mult infirmieră decât soție. Multă vreme nu am știu ce boală are. Doctorii vorbeau doar cu el, nu a acceptat să vin cu el la tratamente sau la spital. Spunea mereu că e vorba de o boală autoimună despre care nu se știu multe la noi și care are tratamente experimentale.
Când a fost prea târziu ca să-mi mai ascundă ceva am aflat și cumplitul deznodământ al poveștii noastre: a avut HIV și o complicație stupidă care a făcut ca tratamentul – care la alții dă roade și prelungește viața cu zeci de ani – să nu aibă efect. A murit în brațele mele, într-o stare cumplită de degradare, ascuns ochilor fiicei noastre care tocmai începea școala. În același timp primeam rezultatul analizelor mele de sânge: fusesem și eu infectată.