"Mama mea a murit de două ori în braţele mele"

Prima dată când am avut senzaia asta eram în bucătăria mamei şi o priveam cum spală vasele. Era o zi oarecare, şi brusc am avut impresia că lucrurile se dublează şi eu o iau înainte pe o cărare, dar văd în acelaşi timp şi cealaltă cărare. Mama mi-a spus, întoarsă cu spatele la mine, şi cu faţa spre chiuvetă, că e bolnavă. Că a mers la medic şi i s-a spus că are un cancer limfatic. Deşi vestea m-a şocat şi m-a luat prin surprindere, aveam o uşoară stare confuză generată de acea senzaţie de mai devreme.

Inexplicabil simţisem înainte că avea să urmeze ceva grav. Iar când mama a rostit cuvintele acelea puteam să jur că le mai auzisem o dată. Deşi clar era prima dată. O asemenea veste nu ai cum s-o uiţi. A urmat apoi replica mea stupefiată, şi cuvintele puţine ale mamei, cu care mă consola tot pe mine, deşi ea era cea bolnavă. Cuvinte pe care, din nou, le intuiam aproape înainte de a fi rostite. Îmi era din ce în ce mai clar că scena asta mai fusese trăită o dată, dar aflarea veştii a fost mult mai bulevarsantă decât revelaţia acelui „dejavu”. Aşa că pe moment l-am trecut cu vederea.

A urmat o perioadă cruntă pentru mine. La 25 de ani, în loc să-mi văd de carieră sau de iubit, stau şi sprijin pereţii Spitalului Fundeni, la secţia oncologie. Mama făcea chimioterapie, iar eu sufeream aproape organic alături de ea, pe holuri. Când o aduceam acasă era palidă şi sfârşită. Bombardamentul cu chimicale părea că o distruge mai întâi pe ea şi abia apoi celulele canceroase. Când se ducea să vomite  şi ultimele rămăşiţe de viaţă, după fiecare şedinţă, eu simţeam că mi se contractă stomacul şi vărsam, câteodată în mod real, în acelaşi timp cu ea, doar că la bucătărie.
Doi ani s-a chinuit. Dacă am fi ştiut că avea să fie degeaba poate n-ar fi meritat să o schingiuim aşa cu tratamentul ăla odios. Dar cine putea să ştie? O să vi se pară ciudat, dar eu cred că ştiam. Şi nu vorbesc despre o intuiţie pe care probabil o au toţi bolnavii sau rudele lor, în cazuri de boli fatale. Când te aştepţi că moartea e singurul lucru care urmează, dar faci orice îţi stă în puteri ca s-o amâni.
 
Vorbesc despre senzaţia aia despre care v-am povestit la început, şi care m-a însoţit aproape zi de zi pe perioada celor doi ani în care am trăit cancerul alături de mama.
 
Ştiam, mai trăisem scene care se petreceau pentru prima dată în spitalul ăla sinistru. L-am văzut pe doctorul oncolog, cu faţa lui blândă, cum iese din salonul mamei şi se îndreaptă spre mine. Ştiam de cum l-am văzut ce are să-mi spună. Dacă aş fi avut răgazul necesar aş fi scris cuvintele pe o bucată de hârtie, ca să i le arăt. Să vadă că ştiu. Că nu trebuie să-mi mai spună şi cu vorbe că organismul mamei era cotropit de cancer şi că nu mai există nicio soluţie. Nicio speranţă. Nu, nu vă gândiţi că era vorba despre o presimţire, pe care o ai când vezi doctorul că se îndreaptă trist către tine. Când ai o astfel de presimţire nu ştii exact cuvintele pe care urmează să le auzi. Nu ştii gesturile pe care doctorul urmează să le facă, să-şi dea ochelarii jos şi cu o mână să te atingă pe umăr, iar cu cealaltă să caute o batistă în buzunar. Nu, nu ai de unde să ştii toate astea. Dar eu le ştiam. Pentru că le mai trăisem.

La fel aveam să trăiesc, de două ori, de parcă nu era suficientă o singură înmormântare. Aveam să le văd pe colegele mamei cum vorbesc încet lângă sicriu.

Cum prietena ei cea mai bună îl consolează pe tata, care se despărţise de mama deja de mai bine de zece ani. Şi cum ea, femeia aia care ştia toate secretele mamei, ştie şi slăbiciunile tatei. Eram în faţa uşii de la dormitorul în care mama îşi trăise ultimele zile şi, înainte de a pune mâna pe clanţă, ştiam că înăuntru voi găsi ceva oribil. Ştiam că o să-l văd pe tata cu capul în poala Janei, prietena de-o viaţă a mamei. Şi mai ştiam că atunci când îi voi surpinde mângâindu-se reciproc, el va sări ca ars, şi mă va lua în braţe, plângând.

De ce ştiam toate astea cu câteva secunde înainte să se întâmple? De ce pe toată perioada în care mama s-a luptat cu cancerul am avut tot timpul senzaţia că am mai traversat acel timp? De ce, mă tot gândesc de atunci, nu am putut să găsesc o altă cale ca să nu se repete totul întocmai. Dacă am mai trăit, într-o existenţă paralelă, moarte mamei, oare nu exista nicio şansă să împiedic în această viaţă deznodământul?

Mă tot întreb, de mai bine de un an de când mama nu mai e, oare ce fel de dar de adio a fost ăsta? Şi la ce mi-a folosit? Să ştiu dinainte ce se va întâmpla. E ca şi când cineva te condamnă să suferi de două ori mai mult pentru aceeaşi dramă.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.