Timiditatea copiilor - o problema de comportament sau nu?

Ultimul lucru la care se gandesc părintii cand așteaptă nașterea copilului lor este să se întrebe dacă e sau nu timid” spune psihologul american Philip  G. Zimbardo. Cand dăm naștere unui copil numărăm degetele, ne uităm să vedem dacă are doi ochi, două maini, două picioare și începem viata de părinte. De obicei, părintii așteaptă pană cand apar unele probleme de comportament, iar copilul simte un disconfort  foarte mare  (îi este dificil să se adapteze într-un mediu nou, nu-și poate face prieteni, are dificultăti școlare).

Dacă pentru oamenii de știintă timiditatea este un fenomen fascinant, pentru că reprezintă centrul ideii de OM, pentru că este locul principal în care oamenii iau contact unii cu ceilalti și reușesc în acest efort sau nu pentru a deveni fiinte sociale, pentru persoanele timide/copiii timizi, „închisoarea tăcută”  a timiditătii poate fi un coșmar.

S-ar putea ca o persoană non-timidă să se întrebe cum e în lumea unei persoane timide, cum e să fii timid. Persoanele timide se pot întreba dacă toti cei timizi experimenteză, simt același lucru atunci cand „becul rosu”  se aprinde. Răspunsul pentru a doua întrebare este și „da” și „nu”. Unele persoane timide pot fi doar ezitante și nesigure în relatia cu celălalt, altele pot fi doar ușor jenate. Despre unii „timizi” abia dacă se poate spune că sunt cu adevărat „timizi”. Dar la extremă este frica intensă de oameni care poate tine  persoana timida departe de orice contact social.

Te întrebi cum recunoști un copil timid la școală, dar și acasă, în același timp? Se pare că există cateva caracteristici: copilul poate fi conformist, supus, poate avea  vocea stinsă, poate vorbi putin, rareori împărtașește idei/probleme cu ceilalti, chiar cu fratii săi, sau cu părintii, roșește foarte ușor, arareori stabilește interactiuni cu ceilalti, il poti regăsi undeva jucandu-se singur, retras, izolat de grup, cu care îi va fi greu să se joace, te poate privi rar în ochi atunci cand vorbește cu tine.  Cei mai mari pot prefera cărtile și statul în casă în locul ieșitului cu prietenii.

Se poate spune despre timiditate că este o „atitudine mentală” care predispune persoanele să fie extrem de preocupate de evenimentele sociale (din partea celorlalti) și, astfel, dezvoltă o sensibilitate la cel mai mic semn de respingere.

De fapt, cheia ar putea fi „dificultatea de a comunica cu ceilalti”.
Atunci, întrebarea firească ce se pune este „Care sunt  posibile cauze ale timiditătii?”, ce anume determină o anumită persoană, un anumit copil să fie „timid”?

Trebuie să știi că timiditatea are și o componentă genetică, pentru că temperamentul bebelușului  îl poate predispune să reactioneze într-un fel sau altul la situatii noi, dar are și o componentă care derivă din mediu, pentru că mediul este responsabil de modelarea caracterului copilului. Una dintre posibilele cauze ar putea fi așteptările prea mari ale părintilor. Dată fiind natura competitivă a societătii în care trăim, este dificil din partea unor părinti să nu aibă așteptări înalte de la propriul copil, acesta devenind cel mai vizibil simbol al părintilor lui. Atunci cand așteptările părintilor sunt prea mari, copiii sunt programati, din start, la eșec. Așteptările trebuie să fie în concordantă cu varsta copilului, dar și cu abilitătile lui, cu ceea ce realmente poate face copilul.

Copiii ai căror părinti au așteptări prea mari vor internaliza aceste aștetări și și le vor impune sieși, devenind adulti perfectioniști și care nu vor avea curajul să încerce lucruri noi, pentru că, „dacă nu fac ceva perfect, mai bine nu-l mai fac deloc.”

O recomandare...cheia succesului este practica, astfel că lasă copilul SĂ ÎNCERCE, SĂ FACĂ! O altă posibilă cauză poate fi dragostea conditionată.  Cand părintii asociază dragostea lor cu  succesul/performanta copilului, în mintea celui din urmă se dezvoltă ideea „sunt bun doar în măsura în care am succes”. Auzim des „Dacă nu ești cuminte, nu te mai iubesc!”.

Am putea crede că dacă așteptările prea mari din partea părintilor pot reprezenta o posibilă cauză a timiditătii, atunci așteptările prea scăzute ale părintilor nu pot avea un astfel de efect.

Fals! Așteptările prea scăzute din partea părintilor sunt la fel de „dăunătoare” ca și așteptările prea mari, pentru că extremele au același efect și sunt dăunătoare în aceeași măsură. Un copil de 2 ani are nevoie să fie îmbrăcat de către părintii lui, dar la unul de 6 ani acest lucru nu mai poate fi considerat acceptabil.
Pentru a se simti independent, un copil are nevoie să creadă că are alternative și le poate face, realiza. Părintii sunt văzuti ca experti de către copii, iar dacă unul dintre părinti crede că propriul copil nu se poate pieptăna, încălta, spăla pe dinti etc, atunci acel copil va internaliza punctul de vedere al părintelui (și chiar nu va putea).

Și dacă lucrurile stau așa, cum putem preveni timiditatea copiilor, știut fiind faptul că un copil timid va fi un adult timid, iar „neputintele” lui de acum, dificultătile pe care le are acum le va avea și cand va crește, cand va deveni adult, doar că vor fi la alt nivel (nu-și va face prieteni la locul de muncă, va fi supus, nu-și va putea cere drepturile, nu-și va putea infrunta vreun coleg sau propriul șef. Iar de aici derivă alte probleme).

Îti recomand să atingi, mangai  copilul, bebelușul, pentru că studiile arată că acei copii ai căror mame au răspuns la nevoile emotionale ale copiilor au dezvoltat ceea ce, știintific, se numește „atașament securizant” (Bowly – „Teoria atașamentului”). Îi poti vorbi bebelulușului,  copilulului.  Chiar dacă un copil e prea mic pentru a întelege limbajul, vorbind, povestind, cantand il va ajuta să-și „seteze” un „program social in mișcare”(Ph. Zimbardo).

Cand mai crește putin, ajută-l să-și înteleagă și să-și exprime emotiile, să vorbească despre ele. Acest aspect este foarte important pentru dezvoltarea inteligentei emotionale.

Iubește-ti copilul neconditionat. Dar, cu toată dragostea și întelegerea, stabilește foarte clar limite și disciplinează pozitiv. Dacă nu vei fi acum în stare să impui limite ferme unui copil de 3-4 ani, mă întreb cum se va întampla acest lucru cand copilul va avea 15 ani.

Învată-l să fie tolerant cu sine și cu ceilalti. Acest spect este parte importantă din inteligenta emotională, de asemenea. Și tot acest lucru facilitează interactiunea dintre copii și își pot face mai ușor prieteni (ceea ce crește, inerent, increderea în sine și imbunătătește imaginea de sine).
Construiește-i  încrederea în sine și în ceilalti oameni. Copiii au încredere dacă sunt investiti cu încredere. Au încredere în oameni doar cand li s-a acordat încredere și au învătat această lectie. Dă dovadă că ai încredere în copilul tău, iar el va fi capabil să aibă, la randul său, încredere în sine și în ceilalti.

Acordă-i atentie copilului, lasă copilul să înteleagă că este important și pretios pentru dumneavoastră (deși unii copii par a  avea nevoie 110% din atentia noastră)... pană la urmă, chiar este important și pretios pentru noi! Conceptul de „încredere în sine” pare unul larg și greu de „contabilizat”, de cuantificat.

Cum anume fac să cresc încrederea în sine a copilului meu? Așa cum spuneam mai devreme, învată-l lectia încrederii, fă-l responsabil. Cand e micut, fă-l responsabil de lucruri mărunte (poate de animălulul lui de pluș, poate de păpușa preferată etc). Oferă-i atentie, adică ascultă-l atunci cand are ceva de spus, ascultă-l cu atentie și dă-i un răspuns. Iubește-l, iubește-l, iubește-l! În toată această iubire, pune limite clare și ferme.

Indiferent de varstă, că e mic sau că e mare, scoate în evidentă punctele tari ale copilului (un exemplu ar fi să-l lauzi, pur și simpul, în fata prietenilor și să spui ce lucruri extraordinare poate el să facă, sau cat e de bun în X lucru. Copilul se va simti grozav!) și încurajează-l în permanentă! Încurajeză-l să încerce ceva nou ori de cate ori are ocazia, sau fii tu primul care dă tonul. Nu compara merele cu perele, cu alte cuvinte, nu-l compara cu niciun alt copil, pentru că frumusetea Universului este că suntem unici, iar situatiile de viată sunt particulare, astfel că o comparatie cu un alt copil nu este deloc justă.

Te poti juca cu anumalele de pluș, îi poti construi o poveste în care să-l înveti să-și recunoască emotiile și să recunoască și emotiile celorlalti. Timiditatea poate fi invinsă, astfel că iti recomand să fii atat antrenorul, cat și coechipierul copilului tău în acest drum!

Articol realizat cu ajutorul Mirelei Tiganas - Psiholog clinician specialist; Psihoterapeut.