"Tata m-a făcut și m-a aruncat ca pe un gunoi. Cu toate astea îmi lipsește"

Părinții mei au avut o căsnicie scurtă și dificilă. Rodul ei am fost eu, care prin nașterea mea pare că am grăbit despărțirea lor. Tata a uitat de mine de cum a plecat de acasă și refuză de 19 ani să mă cunoască. De fapt nu refuză, ci pur și simplu a uitat de mine. Nu a făcut niciun gest ca să mă cunoască măcar, darmite să mă ajute cu ceva. Nici mama nu i-a cerut, mândră, nimic, nici el nu s-a oferit, de parcă nici n-aș fi existat. M-a facut și m-a lăsat în urmă ca pe un gunoi.

Acum sunt la începutul vieții mele de adult. Am terminat liceul, sunt studentă, iubesc, mă gândesc că vreodată o să-mi întemeiez și eu o familie. Dar tot nu pot să uit că spre deosebire de alți copii eu nu am avut tată și nici nu voi avea vreodată.

Mă doare și acum că tata nu a fost lângă mine, deși aș fi zis că mă voi consola în timp, dar și azi simt gelozia cu care le priveam pe colegele mele de clasă care povesteau tot felul de întâmplări din vacanță, cu tata în sus, tata în jos. Eu nu prea am avut vacanțe din astea, fiind doar eu cu mama, posibilitățile noastre financiare erau limitate. Dar cu toate astea nu banii mi-au lipsit, ci afecțiunea lui. Urăsc filmele alea în care tații își iubesc copiii și ar face orice pentru ei, când știu că al meu nici măcar nu vrea să știe de mine.
 
Mama nu și-a refăcut viața, fiindu-i frică mereu că un alt bărbat ar putea să nu-mi fie un tată bun. Poate că ar fi fost oricum mai bun decât nimic, dar așa a fost să fie. Ea mi s-a dedicat cu totul, să-mi fie mie bine și să duc o viață liniștită. Ea nu știe și nu a știut niciodată ce mult am suferit și cât îmi lipsește tata. Mereu spune că ea îmi e și mamă și tată, dar nu e chiar așa. Un tată nu poate fi surogat. El a înșelat-o pe mama cu o țigancă care i-a și turnat doi copii imediat ce a lăsat-o pe mama și pe mine. Mi-a povestit un unchi, mai demult, pentru că mama a refuzat mereu să vorbească despre el. Pe copiii ăia i-a crescut, dar pe mine nu, nu a vrut să mă cunoască măcar. De ce? Nu pot să nu mă întreb de ce? Cum poate cineva, un bărbat, să fie atât de indiferent cu propriul copil? Cu primul copil, mai ales.

Mă gândesc să-l caut și să-l întreb, dar mama întotdeauna mi-a interzis să mă gândesc la asta, spune că nu trebuie să-mi amărăsc viața cu „ce ar fi fost dacă”.

Dar eu tot nu pot să nu mă gândesc, așa că chiar mi-aș dori să îl întâlnesc.

Nu prea știu cum să fac, acum că sunt majoră mă gândesc că pot să merg singură la poliție și să-l caut, dar nu sunt sigură că așa e bine. Și dacă chiar îl găsesc, oare e bine ce fac, oare mă voi simți mai bine sau mai rău? Nu prea am cu cine să mă consult în chestiunea asta și de asta vă cer sfatul: ce credeți că ar trebui să fac, să o ascult pe mama sau să-l caut totuși și să-l confrunt cu trecutul lui și cu datoria lui față de mine? 

 

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului.

Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.