Poveste adevărată: "Urăsc oamenii care-şi afişează fericirea pe Facebook"

Ştiu că nu e nici productiv, nici sănătos pentru psihicul meu să urăsc, dar nu mă pot abţine, nu-mi pot reprima sentimentele faţă de oamenii care-şi afişează peste tot aşa zisa fericire. Acum câţiva ani eram şi eu una dintre acele femei care se legăna la gândul unei căsnicii reuşite, voiam să am o familie, un copil sau doi şi m-aş fi considerat împlinită. Soarta mi-a dat un şut prin care am pierdut tot. Iubitul meu s-a însurat cu alta, după ce m-a înşelat cât a putut, iar acum îşi postează amândoi pe Facebook copilul pe care l-au făcut împreună. Azi, la aproape 30 de ani sunt o femeie tristă, chiar dacă nu las asta să se vadă în afară, dar în sinea mea urăsc toate cuplurile şi  aparenta lor fericire.

Când aveam 25 de ani l-am cunoscut pe acela care credeam că-mi va fi soţ. Patru ani mai târziu când credeam că relaţia noastră se îndreaptă firesc spre o căsătorie, l-am prins cu alta în patul nostru. Nu era prima, după cum aveam să aflu mai târziu, dar nu mai conta oricum. În aceeaşi perioadă mi-m îngropat mama care s-a stins după o lungă suferinţă, iar apoi firma la care am lucrat aproape zece ani, şi în timpul facultăţii şi după, s-a închis. Mi-am găsit un alt loc de muncă între timp, ca să nu fie dezastrul chiar complet, dar psihic sunt un om terminat. Nu mai am încredere în nimeni şi nu cred că voi mai avea parte de o familie aşa cum visam, din cauza acestei neîncrederi.

Partea proastă e că aici unde lucrez acum sunt nevoită să petrec mult timp pe Internet, să monitorizez site-urile clienţilor şi prin urmare sunt mereu cu un ochi şi pe site-urile de socializare. Iar asta mă face să le urăsc de moarte. Pentru că nicăieri nu găseşti mai multă ipocrizie adunată la un loc, nicăieri oamenii nu sunt mai falşi, nu se laudă mai mult cu tot felul de aşa zise realizări, pentru care de fapt nu au niciun merit. Iar în mod special, aţi ghicit, urăsc pozele cu cupluri fericite şi cu copii.

Am ajuns chiar să fac o nebunie, la serviciu, din cauza asta. Am o colegă care tocmai  a născut al doilea copil, şi după numai câteva luni a revenit la job, de frică să nu-şi piardă postul. Dar nu face altceva toată ziua decât să se laude cu copiii ei, cu viaţa ei, să vorbească la telefon cu maică-sa, care stă cu copiii acasă, să verifice dacă ăla mic a mâncat, a râgâit, a defecat etc. Sunt sătulă de ea şi de rahaturile ei până peste cap, pentru că are biroul lângă mine şi toată ziua numai asta aud. N-ar discuta şi ea despre o carte, un film, un concert, orice altceva din viaţa care nu înseamnă numai scutece şi piure de morcovi.

Aşa că într-o zi când a venit la serviciu, evident mai târziu din cauză de copil, şi-a găsit rama cu fotografia de familie fericită, pe care o ţine cu mândrie pe birou, spartă. Nimeni nu ştia ce s-a întâmplat, doar eu, dar nu m-am dat de gol. Da, i-am spart-o, şi i-aş sparge şi ei nasul într-o zi, atâta o urăsc de tare.

Mă gândesc câteodată că aş fi în stare să-i fac ceva şi mai rău, pentru că mă aduce în stare de isterie cu comportamentul ei zilnic. Ba când încearcă să-mi explice că trebuie să fac şi eu un copil, chiar dacă nu sunt măritată şi nu am pe nimeni în viaţa mea, pentru că vai, ce binecuvântare e un copil, îmi vine efectiv s-o strâng de gât. Aşa că de vreo două luni merg la un psiholog. Pentru că îmi dau seama că ceea ce trăiesc este periculos, că ura asta mă va otrăvi încet şi singur, dacă nu cumva a făcut-o deja, însă mi-e teamă să nu ajung să fac ceva mai grav. Psihologul mă încurajează să-i spun colegei mele să nu se mai afişeze atâta cu fericirea ei conjugală maternă, că mă deranjează. Dar efectiv nu pot să fac asta, pentru că n-ar înţelege cum cineva ar putea să nu agreeze efuziunile ei materne?

Nu sunt încă gata să-i spun asta, dar pe bune, oamenii ar trebui să ştie că fericirea lor nu este deloc molipsitoare, dimpotrivă, este de natură să frustreze şi să atragă ura asupra lor. Femeile astea cu copii nu pricep că nu toată lumea le împărtăşeşte sentimentele şi că la un moment dat e posibil ca şi bărbaţii lor să se sature şi să se ducă în lume cu altele? Viaţa ar trebui să fie altfel, dar în realitate e doar o înşiruire de ironii şi ghinioane. Cu mici momente de fericire pe care oamenii le exagerează de parcă ar fi veşnice.