Poveste adevărată: "M-a părăsit în fața altarului și acum mă vrea înapoi. Să îl iert?"

Anul trecut pe vremea asta am trecut prin cea mai dificilă perioadă din viața mea. Fusesem părăsită în fața altarului de bărbatul cu care credeam că îmi voi petrece restul zilelor. Acum, la un an distanță, când am învățat să trăiesc fără el, a revenit în viața mea și mă vrea înapoi. Știu că aparent sună ca o poveste cu happy end, dar nu e, și numai dacă aflați cât de greu mi-a fost anul ăsta și cum sunt acum poate o să înțelegeți dilema mea. Pentru că nu știu ce să fac, să-l iert sau să zic mersi că am reușit să supravețuiesc și fără el și să merg mai departe?

Lucrurile au început firesc, în urmă cu patru ani, când ne-am cunoscut și ne-am îndrăgostit. Eu cel puțin l-am iubit din prima clipă. Mi se păre că el e bărbatul pe care l-am așteptat toată viața și nu-mi venea să cred ce noroc am avut că l-am găsit. Cam așa gândesc și acum, pentru mine nu există alt bărbat mai potrivit... După doi ani de relație, în care el a fost destul de indecis - ba că mă vrea, ba că vrea să avem o relație deschisă, ba că vrea să ne mutăm împreună, ba că vrea să rămânem fiecare la casa lui - până la urmă a dat Dumnezeu și s-a decis că vrea să stăm împreună. Eram în culmea fericirii. Privind retrospectiv îmi dau seama că eu am fost cea care a insistat în majoritatea situațiilor delicate din relația noastră, dar știți și voi fetelor că dacă e după ei niciodată n-am ajunge nicăieri.

Dacă e vreo constantă în viețile bărbaților aceea e nehotărârea.

Așa că da, recunosc că poate dacă nu aș fi tras de el nu am fi avut relația asta îndelungată și nici n-am fi ajuns la ideea de căsătorie. Nu l-am forțat, dar am lăsat mult de la mine. Viața în doi presupune compromisuri, iar eu le-am făcut dinainte de a fi propriu-zis un cuplu. Doar de dragul lui, pentru că intuiam că odată ce-și va da seama că și eu sunt femeia vieții lui și mă va iubi, ne va fi bine. Aveam această convingere, deși nu mă bazam pe ceva anume. Era doar sentimentul că trebuie să fim împreună. Poate chiar era o obsesie, nu știu.

Când am decis să ne căsătorim am avut niște probleme cu mama lui, care considera că fiul ei trebuie să aleagă ceva „mai bun”. Nu spunea ea ce, dar bănuiam că nu-i convine că eu nu aveam prea mulți bani. Nici el nu avea. Suntem doi slujbași oarecare, dar pentru mine asta nu conta.
Cred că lucrurile care s-au petrecut ulterior au o oarecare legătură și cu mama lui, pentru că ea a făcut diverse lucruri ca să amâne și să împiedice nunta, și întotdeauna a părut că-l influențează în deciziile importante. Eu și părinții mei ne-am ocupat de tot, nici măcar el nu s-a agitat prea mult, fiind ocupat cu serviciul chipurile. Cert e că atunci când totul era arvunit, stabilit, rezervat, invitațiile trimise și începea nunta - urma ca a doua zi să mergem la biserică - el a venit acasă și a simțit nevoia să se descarce. Că a avut o aventură cu una, o colegă de serviciu, de care nu credea dar uite că s-a îndrăgostit, și că nu crede că noi ar trebui să mergem mai departe cu nunta de vreme ce el a putut să se îndrăgostească de altcineva. Că să mai așteptăm să vedem...

Sigur că teoretic i-am dat dreptate, rațional vorbind eram de acord că nu ar trebui să mă mărit cu un om care îmi spune în preziua nunții că o iubește pe alta. Dar emoțional, și din toate celelalte puncte de vedere nu mi-a picat deloc bine. A trebuit să contramandăm tot, să anunțăm câte rude și prieteni am putut să nu mai vină, deși unii erau deja veniți, și să suport toate privirile alea miloase de care sunt capabile rudele atunci când se uită la tine ca la un om căzut. Iar mai presus de toate mizeriile astea sociale era faptul că omul pe care-l iubeam cu toată ființa mea nu mă iubea, şi-l pierdusem.

Da, am urmat apoi toți pașii ăia pe care-i vedeți prin filme. Am ajuns într-un sanatoriu de nebuni, pentru că nu mai voiam să trăiesc. Nu am încercat să mă sinucid, dar viața mea nu mai avea niciun sens fără el. Nu mai mâncam, nu mai vorbeam, nu mai puteam să gândesc altceva în afara gândului la el. De dimineață de când mă trezeam până când adormeam plângând cu capul în pernă. După câteva luni tata m-a dus la Sinaia la sanatoriu și m-a lăsat acolo. Medicii psihiatri m-au ajutat să n-o iau razna pe bune. Eram pe marginea prăpastiei.
În tot timpul ăsta el a dispărut. Ulterior am aflat că și-a trăit iubirea cu fata aia, dar s-a dovedit că nu era ce așteptau amândoi. Neimportant. Eu am supraviețuit, cu greu. Am ieșit din sanatoriu și mi-am reluat viața, dar am fost multă vreme o umbră. Acum câteva săptămâni am cunoscut un tip cu care am făcut sex. Fără niciun sentiment. Am vrut să văd dacă pot să trec mai departe. Am aflat că sufletul meu e tot pustiu, nu cred că mai pot iubi pe cineva vreodată. Iar rezultatul câtorva partide de sex, fără sentiment, a fost că probabil unul dintre prezervative a fost rupt, iar eu am rămas gravidă.

În ziua în care am venit de la doctor cu această veste bulversantă pentru mine, la ușă mă aștepta EL. Cu un buchet de flori și ochii înlăcrimați. Să-l iert și să-l primesc înapoi. Că și-a dat seama că mă iubește și să eu sunt femeia vieții lui. Aceste cuvinte pentru care mi-aș fi dat viața anul trecut – era cât pe ce să-mi dau mințile – au picat acum pe nepregătite, și cum nu se poate mai prost.

Dacă nu aș fi fost gravidă sunt sigură că l-aș fi primit cu brațele deschise. Chiar dacă m-a făcut să trec prin atâtea, sunt conștientă că tot pe el îl iubesc. Probabil sunt masochistă. Dar cu copilul ăsta care a apărut în viața mea și pe care nu-l doresc neapărat, dar nici nu vreau să scap de el, totul se complică. Ce fac acum? Cu bărbatul cu care sunt însărcinată nu vreau să rămân, pentru că nu am o relație și nici nu-mi doresc. Cu EL nu știu dacă să mă împac, pentru că nu am nicio garanție că nu va face la fel peste ceva timp. Deci, sunt prinsă între un copil pe care nu-l doresc, dar care-mi va marca viața de acum, și omul pe care îl iubesc, dar de care nu sunt sigură nici acum că mă iubește.
Mă întrebam anul trecut dacă viața mea putea fi mai distrusă. Iată că acum e.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.