Îl iau așa, pentru că am 30 de ani sau să mai caut? Mă aflu într-o etapă a vieții la care nu puteam decât să visez, dar atunci când o făceam nu credeam că va fi o povară, și nu o plăcere. Sunt curtată de doi bărbați și am alți câțiva admiratori ocazionali. Nu este ceva obișnuit pentru mine, dimpotrivă.
Nu sunt o femeie extraordinară, arăt OK, dar nu să te dau pe spate, sunt pe picioarele mele, nu depind de nimeni și în general nu au alergat bărbații după mine, ca acum.
Poate de aceea nu știu exact cum să reacționez și cum să manageriez această situație, nefiind o fire duplicitară.
Amândoi, însă, îmi spun că țin foarte mult la mine și fiecare știe despre celălalt. Cu unul mă știu de mai bine de un an, cu celălalt de jumătate de an, însă amândoi s-au comportat exemplar într-o anumită perioadă din viața mea, când aveam nevoie de un prieten. Am fost norocoasă și am avut parte nu de unul, ci de doi prieteni adevărați.
La amândoi țin foarte mult, cu „șmecherașul”, însă nu mă văd nici eu pe termen lung, poate pentru că îl simt că nu e atât de statornic pe cât mi-aș dori. Deși el este cel cu care ies de mai bine de un an, am făcut și sex și ne potrivim foarte bine din foarte multe puncte de vedere, nu pot să spun că mi-aș dori neapărat să mă mărit cu el. Cred că am senzația că nu sunt suficient de bună pentru el și că tot timpul l-aș bănui că vrea ceva mai mult decât ce-i pot eu oferi.
Cu celălalt, „băiatul de casă” nu știu nici eu cum s-a întâmplat să se îndrăgostească atât de rapid și de profund de mine, deși nu i-am dat prea multe încurajări la început. Totuși este unul dintre cei mai buni oameni pe care-i cunosc, are o inimă mare și de asemenea știe să răspundă așteptărilor mele cum nu credeam că o poate face un bărbat. Când mă gândesc la el, însă, întotdeauna îmi vine în minte „e prea bun ca să fie adevărat”. Și totuși, cel puțin deocamdată, așa este. Nu l-am „testat” încă la pat, dar am suficiente motive să cred că este bun.