Poveste adevărată: "Soţul m-a abandonat pentru că i-am născut un copil defect"

Sunt o mamă singură şi mi-e greu. Dar vă scriu nu ca să mă plâng, ci ca să vă arăt că se poate, şi că deşi copilul meu este diagnosticat cu o boală de care nu se va vindeca niciodată, viaţa poate şi merită să fie trăită chiar şi aşa. N-aş renunţa pentru nimic în lume la copilul meu, chiar aşa „defect” cum e el şi cum l-a văzut chiar tatăl lui.

Citeam recent pe unul din blogurile găzduite de Adevărul că un domn, profesor din câte înţeleg, consideră că a fi copil într-o familie monoparentală este mai rău decât a fi bolnav de leucemie. Probabil omul acela consideră că Rareş nici n-ar fi trebuit să se nască în situaţia în care din cauza autismului cu care a fost diagnosticat a fost părăsit de tată.

Da, nu neg că un copil crescut doar în preajma unui părinte este oarecum dezechilibrat. Eu însămi sunt crescută doar de mama, care a rămas văduvă de foarte tânără. Nu e vorba numai despre lipsurile financiare inerente, ci şi de modelul celuilalt părinte, echilibrul necesar în orice cuplu care se completează. Însă dacă Dumnezeu aşa a vrut, ca tata să moară înainte de vreme, iar eu să aleg un bărbat superficial, care a dat bir cu fugiţii la primul greu, ce să fac, să-mi abandonez şi eu copilul?

Când m-am măritat cu Dan nu aş fi crezut vreodată că o să ajung să trăiesc asta. Ne-am jurat să ne fim alături la bine şi la greu, şi chiar ne-am iubit. Sunt sigură că şi el m-a iubit în ciuda acţiunilor sale ulterioare. Ba după trei ani de căsnicie, când am rămas însărcinată, eu aş fi optat pentru un avort, deoarece sarcina pica cum nu se putea mai nepotrivit. Tocmai câştigasem o bursă în străinătate care m-ar fi ajutat în carieră. Dar Dan a insistat să-l facem mai ales că era primul nostru copil, rodul iubirii noastre, cum să-l aruncăm? Eram destul de tineri atunci, aveam 25 de ani, ar mai fi fost timp de alţi copii, dar am cedat şi am rămas şi cu copilul, şi în ţară.

Nu pot să zic că niciodată nu mi-a părut rău. Mai ales că diagnosticul lui Rareş, pentru cine nu ştie cum este autismul, poate fi teribil de frustrant în multe, prea multe momente. De aceea nici nu-l mai condamn acum  pe Dan pentru că a dezertat. L-am iertat. După cinci ani de încercări, de mers prin medici şi speranţe deşarte, deşi a aflat că totul stă în noi, în răbdarea noastră, el n-a mai avut răbdare.

Ce m-a deranjat atunci, acum un an când a plecat, a fost modul laş în care a făcut-o. În locul unei discuţii sincere, pe faţă din care aş fi înţeles şi aş fi acceptat că nu mai poate, el a ales să plece pe furiş şi să dispară din viaţa noastră ca un hoţ. Am fost bolnavă de grijă câteva zile, pentru că am crezut că i s-a întâmplat ceva rău. L-am căutat şi prin spitale, până când un prieten comun mi-a transmis că este bine, dar că pur şi simplu a ales această cale.

O singură dată îmi spusese, cumva ruşinat şi atunci de asta, că Rareş e „defect”. A fost o scăpare, după o zi obositoare, şi cred că i-a părut rău înainte de a apuca să termine cuvântul, dar era prea târziu.

Vă imaginaţi cum m-am simţit: femeie de 30 de ani, cu un copil cu autism, cu un job normal, dar insuficient pentru un singur părinte cu un copil cu astfel de nevoi, singură după aproape un deceniu de căsnicie. Da, trebuie să admit că nu mai am încredere în bărbaţi deloc după chestia asta. M-am concentrat pe fiul meu, pe cum să-mi diversific preocupările lucrative ca să pot câştiga şi alţi bani pe lângă job, ca să pot plăti şedinţele de terapie ale copilului, şi m-am pus pe mine pe locul trei, patru... spre infinit. Mă ajută mama, săraca, pentru că doar ea ştie cum e să creşti singură un copil, şi îi oferim împreună lui Rareş toată dragostea noastră, chiar dacă suntem conştiente că uneori nu facem decât să-l cocoloşim ca două cloşti.

Câteodată mă întreb ce aş prefera: să rămână lucrurile aşa cum sunt acum sau să-l văd pe Rareş depăşindu-şi handicapul şi întrebându-mă, lucid, într-o zi, unde e tata şi de ce nu a rămas cu noi? Mi-e frică de momentul acela.

Până atunci, însă, iau viaţa aşa cum vine. Deşi mă doare asta în fiecare seară când mă culc sau când văd cupluri îmbrăţişate pe stradă, trebuie să admit că eu nu mai sunt propriu-zis o femeie. Deşi încă sunt tânără, sincer nu mă mai văd într-un cuplu. Cum aş putea să mai am încredere într-un bărbat după Dan? Care deşi m-a iubit nu a fost capabil să rămână alături de mine.