Astăzi ni se pare firesc ca o femeie să fie avocat, medic, inginer sau pilot. Cu puțin mai mult de un secol în urmă, lucrurile stăteau însă foarte diferit. Unele facultăți le primeau cu greu, anumite profesii erau considerate exclusiv masculine, iar femeile care încercau să intre în aceste domenii trebuiau să demonstreze nu numai că sunt suficient de bune, ci și că au dreptul să fie acolo.
România a avut însă câteva femei extraordinare care au refuzat să accepte limitele impuse de epoca lor. Unele au fost respinse din școli, altora li s-a refuzat dreptul de a practica meseria pentru care se pregătiseră, iar altele au fost privite cu neîncredere pur și simplu pentru că îndrăzniseră să aleagă o profesie „pentru bărbați”.
Elena Caragiani, Smaranda Brăescu, Elisa Leonida Zamfirescu, Sarmiza Bilcescu și Sofia Ionescu-Ogrezeanu au trăit în perioade diferite, însă poveștile lor au ceva esențial în comun: fiecare a ajuns într-un loc în care societatea nu se aștepta să vadă o femeie.
Elena Caragiani, femeia căreia România i-a refuzat brevetul de pilot
Elena Caragiani s-a născut în 1887, la Tecuci, într-o lume în care însăși aviația era o invenție nouă. Avioanele erau fragile, zborurile erau periculoase, iar pilotajul era asociat aproape complet cu bărbații și cu mediul militar.
Ea a fost însă fascinată de zbor. În 1912 a efectuat primul său zbor, iar în anii următori a început pregătirea pentru a deveni pilot. Terminase și studii de Drept, într-o perioadă în care prezența femeilor în universități era încă neobișnuită. (Institutul Cultural Român)
Problema a apărut atunci când a încercat să obțină brevetul.
Autoritățile române nu i-au permis să fie brevetată ca pilot. Pregătirea ei nu era suficientă pentru a învinge prejudecățile unei societăți care nu concepea ușor o femeie la manșa unui avion.
Elena a ales o soluție radicală: a plecat în Franța.
A continuat pregătirea la școala civilă de aviație de la Mourmelon-le-Grand, iar în 1914 a primit brevetul de pilot nr. 1591. A devenit astfel prima româncă brevetată aviator. (Institutul Cultural Român)
Povestea este cu atât mai impresionantă cu cât România i-a refuzat în continuare posibilitatea de a zbura chiar și atunci când experiența ei ar fi putut deveni utilă în timpul Primului Război Mondial.
S-a implicat în schimb ca infirmieră, iar ulterior a lucrat și în jurnalism.Elena Caragiani a murit în 1929, la numai 41 de ani. Nu a mai apucat să vadă generația de aviatoare române care avea să apară în anii următori.
Smaranda Brăescu, românca ce a sărit de la peste 7.000 de metri și a doborât recordul mondial
Dacă Elena Caragiani a deschis drumul spre aviație, Smaranda Brăescu a împins limitele și mai departe.
S-a născut în 1897, într-o familie numeroasă, și a urmat inițial un traseu care părea să nu aibă nicio legătură cu aviația: a studiat arta decorativă și ceramica la Academia de Belle-Arte din București.
Visul ei era însă altul. Voia să sară cu parașuta.
În România nu exista o școală unde să poată face acest lucru, așa că a plecat în Germania. La 5 iulie 1928 a efectuat primul salt și a devenit prima româncă parașutistă brevetată.
Dar Smaranda nu își propusese doar să participe la demonstrații aeriene.
În 1931 a sărit de la aproximativ 6.000 de metri și a stabilit un record mondial. Numai câteva luni mai târziu, în Statele Unite, avea să facă ceea ce părea aproape de neconceput.
La 19 mai 1932, la Sacramento, California, a realizat un salt de la 7.233 de metri și a stabilit recordul mondial absolut de altitudine la parașutism, performanță care îi depășea pe competitorii de ambele sexe.
Recordul avea să reziste aproape două decenii.
Smaranda Brăescu a devenit apoi pilot, și-a cumpărat propriile avioane și a realizat raiduri aeriene impresionante. În 1937 a zburat peste Mediterana pe ruta Roma–Tripoli, într-un avion cu performanțe tehnice modeste pentru un asemenea traseu.
Femeia care începuse într-o țară fără școală de parașutism ajunsese unul dintre cele mai cunoscute nume ale aeronauticii internaționale.
Elisa Leonida Zamfirescu, respinsă de o școală de inginerie pentru că era femeie
Povestea Elisei Leonida Zamfirescu începe cu un refuz care spune aproape totul despre epocă.
Născută în 1887 la Galați, Elisa își dorea să devină inginer. După terminarea liceului a încercat să intre la Școala de Poduri și Șosele din București, instituția care avea să devină ulterior Politehnica.
A fost respinsă.
Motivul relatat de sursele biografice: era femeie.
Elisa nu a renunțat.
A plecat în Germania și s-a înscris în 1909 la Academia Tehnică Regală din Berlin.Nici acolo nu a fost întâmpinată cu entuziasm. Unul dintre decani i-ar fi sugerat că locul unei femei ar fi mai degrabă în lumea „bisericii, copiilor și bucătăriei”, o formulare care reflecta perfect mentalitatea vremii.
A terminat însă studiile și a obținut diploma de inginer în 1912.
Elisa Leonida Zamfirescu este prezentată frecvent drept una dintre primele femei-inginer din Europa și din lume, iar surse românești și internaționale au descris-o chiar drept prima femeie care a obținut o diplomă de inginer în sens modern. Prioritatea exactă este disputată în istoria ingineriei, însă caracterul de pionierat al carierei sale este incontestabil.
După întoarcerea în România a lucrat în domeniul geologiei și a participat la cercetări privind resurse precum cărbunele, gazele naturale, cromul, bauxita și cuprul. A lucrat și la formarea tinerilor chimiști și ingineri.
Ironia poveștii este greu de ignorat: instituțiile românești o consideraseră nepotrivită pentru inginerie pentru că era femeie, dar ea avea să devină unul dintre simbolurile internaționale ale femeilor în domeniile tehnice.
Sarmiza Bilcescu, femeia care a intrat la Facultatea de Drept când profesorii nu știau dacă au voie să o primească
Cu aproape două decenii înaintea Elisei Leonida Zamfirescu, o altă româncă provocase lumea universitară europeană.
Sarmiza Bilcescu s-a născut în 1867 și a plecat la Paris pentru a studia Dreptul la Sorbona.
Astăzi pare un lucru obișnuit. În anii 1880 nu era deloc.
Femeile erau încă rare în universități, iar ideea că una dintre ele ar putea studia Dreptul și apoi practica avocatura ridica probleme pe care instituțiile nici măcar nu le întâlniseră până atunci.
Sarmiza Bilcescu a devenit prima româncă absolventă de Drept la Universitatea din Paris și, potrivit Academiei Oamenilor de Știință din România, prima femeie din lume care a obținut un doctorat în Drept.
Doctoratul ei, obținut în 1890, reprezenta mai mult decât o realizare academică personală. Demonstra că o femeie putea ajunge până la cel mai înalt nivel al educației juridice într-un domeniu care îi fusese, practic, închis.
Avea să fie admisă și în Baroul Ilfov, devenind una dintre primele femei din Europa acceptate în profesia de avocat.
În cazul ei, bariera nu era una fizică, precum în aviație, și nici tehnică, precum în inginerie.
Era o barieră pur socială: ideea că dreptul, tribunalele și profesiile juridice aparțineau bărbaților.Sarmiza Bilcescu a demonstrat contrariul cu mult înainte ca prezența femeilor în facultățile de Drept să devină ceva obișnuit.
Sofia Ionescu-Ogrezeanu, femeia care a intrat în sala de operație și a schimbat istoria neurochirurgiei
Poate cea mai dramatică dintre aceste povești s-a petrecut în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Sofia Ionescu-Ogrezeanu s-a născut în 1920, la Fălticeni, și a urmat Facultatea de Medicină din București. În timpul războiului, spitalele erau pline de răniți, iar tânăra studentă lucra deja în mediul medical.
În 1944, un copil grav rănit în urma unui bombardament avea nevoie urgentă de o intervenție neurochirurgicală. Medicii disponibili nu puteau interveni în acel moment, iar Sofia, care era încă foarte tânără, a efectuat operația.
Acel moment avea să îi definească întreaga carieră.
Academia Română consemnează că Sofia Ionescu a realizat prima sa operație neurochirurgicală în 1944 și că ulterior a devenit membră a primei mari echipe românești de neurochirurgie, alături de Dimitrie Bagdasar, Constantin Arseni și Ionel Ionescu.
Cariera ei avea să dureze aproape cinci decenii.
A efectuat intervenții craniene și spinale, a publicat numeroase lucrări și a contribuit la dezvoltarea neurochirurgiei românești. În 2005, la Congresul Federației Mondiale a Societăților de Neurochirurgie de la Marrakech, a fost recunoscută oficial drept prima femeie neurochirurg.
Există un episod care arată foarte bine prejudecățile pe care le întâmpina chiar și după zeci de ani de experiență.
În 1970, atunci când s-a prezentat unor colegi francezi drept neurochirurg, reacția acestora a fost de neîncredere. Potrivit unui studiu publicat de Academia Română, medicii i-au cerut să le arate mâinile și abia după ce au observat semnele specifice lăsate de instrumentele chirurgicale folosite ani întregi au acceptat experiența ei profesională.
Era deja un medic cu o carieră impresionantă, dar simplul fapt că era femeie încă îi făcea pe unii să se îndoiască de ceea ce spunea.
Nu au cerut să fie excepții. Au cerut doar să li se permită să încerce
Privite împreună, cele cinci povești arată cât de mult s-a schimbat lumea într-un interval relativ scurt.
Sarmiza Bilcescu trebuia să demonstreze în secolul al XIX-lea că o femeie putea studia Dreptul. Elisa Leonida Zamfirescu a fost respinsă atunci când a vrut să studieze ingineria. Elena Caragiani a fost obligată să plece din România pentru a primi brevetul de pilot. Smaranda Brăescu a trebuit să plece în Germania deoarece în țară nu exista posibilitatea de a urma pregătirea pe care și-o dorea. Sofia Ionescu a intrat într-una dintre cele mai dificile ramuri ale medicinei într-o vreme în care femeile chirurg erau încă o raritate.
Astăzi, realizările lor pot părea povești spectaculoase despre curaj individual. Dar ele spun și ceva mai important despre societatea din jurul lor.
În multe cazuri, problema nu era că aceste femei nu puteau face ceea ce își propuseseră. Problema era că nu li se oferea șansa să demonstreze că pot.
Uneori au fost nevoite să plece în străinătate. Alteori au trebuit să insiste până când o instituție le-a deschis ușa. Uneori istoria le-a pus într-o situație în care nu mai exista timp pentru prejudecăți și conta doar dacă erau suficient de bine pregătite.
Au fost.
Iar odată ce au trecut prin acea ușă, au făcut mai mult decât să își construiască propriile cariere. Au făcut ca pentru femeile care au venit după ele întrebarea să nu mai fie dacă „au voie”, ci cât de departe pot ajunge.