Cea mai cruntă zi din viaţa mea a fost data de 13 iunie 2010 când am aflat că iubitul meu se însoară. Şi ca să fie tacâmul complet am aflat asta de pe Facebook, dintr-o postare a viitoarei lui soţii. A picat ca un trăsnet peste mine, care mă legănam cu gândul că la un moment dat eu voi fi viitoarea doamnă Pârvu.
Când l-am cunoscut pe Ionuţ am zis că l-am prins pe Dumnezeu de picior. Mi se părea că am găsit bărbatul ideal, deştept, frumos şi cu bani. Ce-mi puteam dori mai mult? Mi-a spus că e singur şi aparent întâlnirea noastră a fost exact ce aveam nevoie amândoi. Am petrecut clipe minunate împreună, m-am îndrăgostit cum nu credeam că mi se va întâmpla vreodată. Simţeam că viaţa mea este împlinită.
După câteva luni de relaţie intensă, când credeam că lucrurile vor megre doar în sus, nicidecum înapoi, pentru că totul era perfect, Ionuţ a început să rărească întâlnirile. A început să fie din ce în ce mai ocupat la serviciu, dar mi-a motivat că e doar o perioadă şi că nu trebuie să-mi fac griji. Nu mi-am făcut, dar apoi am început să-mi fac. Nu atât griji cât am devenit frustrată că îl văd prea rar, când nevoia mea de el era în creştere.
Simţeam că ceva nu e în regulă, că el nu mai răspunde sentimental cu aceeaşi intensitate cu care îl tratam eu, şi pentru că era prima dată când ajunsesm atât de îndrăgostită n-am ştiut cum să reacţionez altfel. Aşa că m-am transformat într-o disperată care îl bombarda cu SMS-uri, telefoane şi emailuri.
Câteva luni au fost suficiente ca relaţia noastră perfectă să se transforme în coşmar. Şi pentru mine şi probabil şi pentru el, de vreme ce a început să mă evite. Întotdeauna mi-a răspuns politicos la emailuri şi a încercat să mă facă să cred că totul e doar în capul meu, că suntem în continuare împreună, dar că el are o perioadă mai grea la job. Era greu de crezut şi mai ales de acceptat, pentru că totuşi afectiv el se schimbase foarte mult, se răcise. Dar faptul că nu-mi spunea concret şi cinstit în faţă că vrea să ne despărţim mă ţinea agăţată ca pe un înecat de un pai. Oscilam între durerea de a fi părăsită, furia că nu are bărbăţia să mi-o spună în faţă şi speranţa că totuşi lucrurile se vor rezolva.
Am intrat într-o depresie cruntă. Nu era dimineaţă în care să nu mă trezesc cu el în gând. Nu era moment al zilei în care să nu mă gândesc la el. Respiram doar cu speranţa că acea „perioadă aglomerată” se va încheia odată şi vom redeveni ce am fost.
Când primeam un SMS de la el sau un email, pulsul mi-o lua razna. Ca să constat când le deschideam că iarăşi e o scuză, că iar mă amână. Când s-a împlinit un an de când ne cunoscusem şi speram că vom sărbători împreună, Ionuţ m-a anunţat că trebuie să plece în deplasare. Când s-a întors din deplasare nu a venit la mine, aşa cum speram. Au urmat alte şi alte „angajamente la serviciu”.
Într-una din zile nu ştiu ce mi-a venit şi i-am căutat numele pe Facebook. El spunea întotdeauna că nu-i plac reţelele de socializare, că nu are timp de prostii şi că nu-şi va da niciodată acolo datele personale. Am avut şocul să descopăr nu numai că avea cont, dar că era şi plin de detalii despre viaţa lui, despre petrecerile la care fusese fără mine, în timpul cât era „ocupat cu job-ul”. Şi, bineînţeles, că era într-o relaţie cu o anume Oana.
Am murit şi am înviat de nu ştiu câte ori în acea zi. Eram ca hipontizată şi, deşi îmi făcea rău, nu puteam să ies de pe conturile lor. Îi vedeam în poze şi mi se răsucea cuţitul în rană privindu-le feţele fericite. Aşa fusese şi cu mine în primele luni. Apoi mă abandonase pentru ea. Dar măcar să fi avut curajul să-mi spună.
Când l-am confruntat cu asta mi-a răspuns printr-un email scurt că îi pare rău. De atunci a refuzat să-mi mai răspundă la telefon sau la mesaje. Asta era forma lui bărbătească de a trata cu femeia căreia îi spusese în urmă cu un an că o iubeşte. Îmi dădeam seama că iubisem o iluzie şi că el nu era deloc aşa cum mi-l imaginasem eu.
Bomboana de pe colivă a venit luna trecută când, verificându-le profilele am aflat că se căsătoresc. Devenise o rutină pentru mine să mă uit zilnic pe conturile lor. Eram dependentă, disperată şi deprimată. Viaţa mea nu mai avea niciun sens în afara timpului petrecut pe Facebook în aşteptarea informaţiilor despre ei doi.
Îmi dau seama că ceea ce mi se întâmplă acum seamănă cu o boală psihică, cu o obsesie de care nu pot să scap singură, dar mă consolez cu gândul că în timp îmi va trece şi că atâta vreme cât nu fac rău nimănui, îmi pot permite luxul de a aştepta să-mi treacă.
Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.