"N-am vrut să fac avort şi copilul ne-a despărţit!"

Cine spune că un copil uneşte un cuplu vorbeşte din auzite. Nimic nu poate suda un cuplu care nu mai vrea să fie împreună. Iar un copil cu atât mai puţin. Eu şi Dragoş am fost împreună şapte ani înainte de a ne căsători şi a avea un copil. De fapt lucrurile au venit în ordine inversă. La un moment dat, după şapte ani de luat anticoncepţionale, ginecoloaga mea mi-a spus să fac o pauză, ca să-i permit organismului să se regleze. Eram încă tânără, nu împlinisem 30 de ani, şi nu mă gândisem să am un copil. Sincer, m-ar fi încurcat în carieră. Dragoş nici atât nu se gândea la asta.

Stăteam într-o garsonieră îngesuită, abia aveam loc noi doi şi toate hainele noastre. Câştigam relativ bine amândoi, dar nu ne permiteam un credit pentru o casă mai mare. În plus, în ăştia şapte ani care trecuseră pe neaşteptate eu tot sperasem ca el să devină „de casă”, dar el se încăpăţâna să rămână băiatul mamei, obişnuit mai mult să fie servit şi alintat decât să ajute şi să alinte la rândul lui. Pe scurt, un băiat încă neevoluat într-un bărbat.

Dar, ştiţi cum e, dacă ai trecut de primii trei ani, apoi de alţi patru, cam asta ţi-e soarta. Nu-l mai schimbi, nici măcar cu altul. Pe fondul ăsta a apărut sarcina surpriză. Nu mai luam anticoncepţionale, dar foloseam prezervative. Dragoş nu era încântat, dar era o decizie temporară, până când îmi spunea medicul ce pot să aleg ca metodă de contracepţie. Repet, copilul nu era o opţiune, nici măcar o discuţie între noi.
 
Când am văzut liniuţele alea roz pe testul de sarcină a picat cerul pe mine. Nimic nu era în regulă. Nu eram măritată, nu aveam loc, nu aveam un partener pe care să mă bizui. Tot amânasem detaliile astea de viaţă şi uite că o altă viaţă mi-o luase înainte.

Decizia unanimă a fost: nu-l facem! Dragoş a fost categoric şi că nu afişa nicio emoţie când a spus asta. La mine parcă ticăia un pic ceasul biologic, înăbuşit până atunci, dar nu îndrăzneam să-i dau voie mai mult. Decizia a fost luată, programarea făcută la avort. Medicul care trebuia să facă avortul a avut însă cuvântul decisiv. S-a aşezat în faţa mea şi m-a întrebat de ce plâng. Nu plângeam, cel puţin nu se vedea asta, dar în momentul în care el m-a privit în ochi şi m-a întrebat asta am început să plâng în hohote, de parcă asta aşteptasem toată viaţa.
 
Afară, pe hol, era Dragoş, care aştepta. Când m-a auzit plângând, prin uşă, a intrat înăuntru. Doctorul era relaxat şi zâmbea uşor, Dragoş era mirat şi mă tot întreba ce am. Nu mă puteam opri din plânsul cu sughiţuri, dar în cele din urmă m-m oprit. Medicul ne-a întrebat ce e în neregulă, suntem tineri, frumoşi, de ce nu vrem să facem un copil? Sunt femei care vin la mine disperate că nu pot face copii, şi voi vreţi să-l aruncaţi, ne-a zis.
Am amuţit amândoi.
 
Apoi Dragoş a început cu detaliile, despre viaţa noastră, despre aşteptări, carieră, dorinţe, putinţe. Îl ascultam parcă pentru prima dată şi vedeam toate golurile din discursul lui. Discursul pe care până la urmă ne bazasem amândoi decizia.
 
Ca să nu vă plictisesc, am ieşit de la doctorul Popescu cu altă decizie decât cea cu care am intrat. Aceea să fim părinţi. Şi să ne căsătorim.
A urmat o perioadă relativ interesantă. Dragoş părea că acceptase situaţia, nu-şi schimbase mult felul de a fi, dar faptul că urma să fim trei, că trebuia să ne căsătorim, parcă l-a făcut să-şi canalizeze eforturi mai multe spre realizarea acestor ţeluri.
 
Ne-am cununat, am decis să facem schimb de case cu mama lui, ea s-a mutat în garsoniera mea şi noi în apartamentul ei. Otilia a venit pe lume primăvara şi pentru mine a fost cel mai minunat lucru care mi se întâmplase în viaţă.
 
Dragoş a fost o vreme încântat de „noua achiziţie”, dar ulterior a început să fie agasat. Nu suporta plânsul, trezitul noaptea, schimbatul scutecelor, preparatul mâncării, tot tacâmul. Ştiu, sunt unii bărbaţi cuceriţi de faptul că au fetiţe, dar Dragoş nu se numără printre ei. În scurtă vreme am constatat că decizia luată atunci în cabinetul doctorului, de amândoi, a rămas doar pe umerii mei. Otilia era responsabilitatea mea, grija mea, chinul meu şi bucuria mea.

După un an de la căsătorie şi de când am devenit părinţi relaţia noastră era mai rece ca niciodată. Ne certam din nimic, mă enerva că nu se implică deloc, că în continuare lasă totul pe seama mea, curăţenia casei, spălat, călcat, mâncare, copil. El ţinea ca viaţa lui să nu se schimbe deloc.
 
Eu mă simţeam doar o inutilă menajeră, cariera mea se dusese pe apa sâmbetei, câştigam puţin, din banii pentru creşterea copilului, Dragoş dădea puţini bani în casă, şi am ajuns să avem şi discuţia pe care n-aş fi crezut vreodată că o vom avea: eu nu am vrut niciodată copilul ăsta, tu ai fost aia care s-a înmuiat în faţa doctorului.

Până la urmă, n-o să credeţi, dar m-am acomodat şi cu noua situaţie. Ce puteam să fac? Între timp, mama lui murise şi am vândut garsoniera mea ca să ne instalăm mai bine în noua casă, mobilier schimbat şi tot ce mai trebuia pentru copil. M-am văzut brusc fără bani, fără job, fără casă, fără perspective, dar cu un copil care părea doar responsabilitatea mea. Ce puteam să fac decât să mă adaptez?

Până anul ăsta, în vară, când l-am cunoscut pe El. Pe Iulian, un tată de băiat cu care Otilia e colegă la creşă. Şi m-am îndrăgostit. Şi am constatat că demult nu am mai fost sărutată, că demult nu mai fusesem atinsă, ca o femeie, că tânjeam ca însetatul după apă după nişte cuvinte frumoase şi după apreciere. Şi am decis să nu mai accept acomodarea. Să risc şi să divorţez. Acum suntem în mijlocul unui divorţ mizerabil, în care Dragoş vrea să rămână cu casa şi tot ce e în ea, iar pe noi să ne lase pe drumuri. Am încredere că lucrurile nu vor rămâne aşa, dar chiar şi dacă judecătorii vor fi atât de orbi, tot nu-mi pare rău pentru decizia luată.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.