Preotii vad in manifestarile lor mana diavolului, oamenii obisnuiti ii privesc ingroziti cum se zbat cu spume la gura sau cum raman impietriti pret de cateva secunde bune, visand, parca, cu ochii deschisi. Cand se "trezesc", bolnavii de epilepsie vad in jurul lor chipuri nedumerite, care ii privesc cu mila, martori incomozi la prabusirea lor in inconstient. Rusinea pe care o resimt atunci ii face sa se izoleze de lume si sa prefere sa ramana inchisi in casa decat sa mai faca o criza in fata unor necunoscuti. Ovidiu, de 22 de ani, e un caz fericit. Este student in anul al III-lea la Facultatea de Constructii de Masini din cadrul Universitatii Politehnice din Cluj si pare impacat cu gandul ca este bolnav si ca nu are prea multe sanse de vindecare. Nu si-a ascuns niciodata boala.
A preferat sa infrunte reactiile celorlalti decat sa ramana inchis in casa. in cazul lui, crizele au inceput in vara care a urmat admiterii la liceu. "Nu stiu ce s-a intamplat. Probabil ca boala s-a declansat din cauza stresului si a oboselii. La inceput crizele erau violente si destul de frecvente. "Mi se intampla la scoala, in troleibuz, pe terenul de fotbal. Colegii nu mi-au spus niciodata ce cred despre "spectacolul" pe care probabil ca il ofeream, dar am putut sa le observ reactia o data, cand a lesinat o colega. Se vedea ca erau speriati si ca faceau legatura cu crizele mele. Oamenii nu stiu cum sa reactioneze in fata unei crize de epilepsie. Ei vad cum o persoana se prabuseste pe jos, are spume la gura, se zvarcoleste timp de cateva minute, iar primul impuls este sa-i imobilizeze mainile si picioarele, s-o stropeasca cu apa sau s-o muste de deget ca s-o ajute sa-si revina. Nimeni nu se gandeste sa-i puna o perna sau ceva moale sub cap, pentru a o impiedica sa se loveasca". Acum ii vine sa rada cand isi aminteste cum s-a "trezit o data in troleibuz cu degetul mic in gura cuiva sau cum profesoara de biologie i-a dat sa miroasa tuica pentru a-l trezi. Ovidiu incearca sa tina boala sub control, pentru a duce o viata cat se poate de normala. "Nimeni nu poate sa spuna exact cand va face o criza. Eu caut sa nu ma enervez prea des si sa ma odihnesc ori de cate ori este nevoie. in privinta medicamentelor, acum iau doza maxima care se poate prescrie. Asa macar am sentimentul ca tin boala sub control". si totusi sunt momente in care nu poate sa uite ca este diferit de ceilalti. "Cel mai greu este atunci cand ies cu baietii la bere, iar eu trebuie sa beau suc de fructe. Prietenii mei stiu deja asta, dar uneori insista sa gust macar dintr-o bere ca sa pot da noroc cu ceilalti". O zi din viata lui Ovidiu incepe si se termina cu medicamentele impotriva epilepsiei. "Sunt foarte zapacit, asa ca mama are grija sa-mi aminteasca de fiecare data ca trebuie sa-mi iau pastilele. imi spune ca daca nu ar fi prins de gat, intr-o zi mi-as uita si capul pe undeva." Cum vede Ovidiu viitorul? "Cand eram mic, visam sa ma fac mecanic de locomotiva. Ieseam cu bunicul la calea ferata si nu plecam de acolo pana cand nu trecea un tren". Acum stie ca nu isi va putea implini niciodata visul de a avea carnet de sofer. Dar nu a renuntat cu totul la ideea de a conduce... "Am o bicicleta cu care ma plimb intr-o padure de la marginea Clujului. Nu ies niciodata cu ea pe strada". Va termina facultatea si va incerca sa-si gaseasca ceva de lucru ca inginer. E constient ca nu va fi deloc usor, pentru ca nimeni nu se grabeste sa angajeze un bolnav de epilepsie, iar el nu are de gand sa-si ascunda boala. Statisticile cu privire la numarul bolnavilor de epilepsie sunt discutabile. "Oficial se vorbeste despre 5 bolnavi la 1.000 de oameni, dar companiile farmaceutice ne-au informat ca, in general, la un bolnav exista doua cazuri nedepistate", spune Gelu Stanculescu, presedintele Asociatiei Nationale a Bolnavilor de Epilepsie din Romania (ANBER).