Cine are nevoie de ajutor?

Vorbim astazi despre situatiile in care parintii se simt in dificultate in legatura cu dezvoltarea copilului lor sau cu anumite comportamente sau manifestari care ii ingrijoreaza.

Cu alte cuvinte, ei observa ca ceva nu este in regula, constata ca exista o problema pe care incearca s-o rezolve singuri si nu reusesc. Sunt multe situatii de acest gen, dar cele mai frecvente se refera fie la o intarziere in evolutia copilului (nu vorbeste, nu se joaca cu alti copii, are dificultati la scoala etc), fie la un comportament neobisnuit (teama, manifestare agresiva, timiditate, evitare, obsesie, tic etc), fie la suferinte mai aproape de corp (voma, anorexie, boli de piele, enurezis, insomnie, plans excesiv etc) despre care stiu ca au o cauza psihologica.

In astfel de cazuri, dupa cautari si incercari de tot felul, parintele vine cu copilul la psiholog si vorbeste despre dificultatile sale asteptand o solutie pentru a le depasi.

Problema este considerata ca fiind a copilului, de cele mai multe ori fara legatura cu evenimente din viata de familie sau din istoria copilului.

Un bun exemplu este timiditatea. Dincolo de acest cuvant, descoperim cele mai diverse manifestari: copilul nu vorbeste, evita persoanele sau situatiile noi, se ascunde, plange, nu raspunde cand este intrebat, nu spune rolul sau poezia la gradinita, se inroseste, se sperie cand este scos la tabla, greseste la lucrari sau cand este ascultat desi stie, nu se joaca cu alti copii, nu are prieteni, sta lipit de mama sau alt membru al familiei, nu accepta sa stea sau sa se joace singur. Pentru toate acestea, cauza este considerata a fi timiditatea, parintele spunand adesea ca a fost el insusi timid cand era mic sau ca si astazi se mai lupta cu astfel de stari.
Cererea lui pentru psiholog este ca cel mic sa nu sufere din aceasta cauza si sa devina mai indraznet.

De fiecare data cand avem in fata un copil cu o dificultate sau o suferinta, ne punem intrebarea cum a aparut aceasta, care sunt cauzele ei, cum o resimt parintii si ceilalti din familie, ce simte copilul si ce am putea face ca sa-i ajutam. Adesea insa constatam ca cel mic nu face decat sa manifeste, sa exteriorizeze o suferinta care nu este a lui. Unii parinti accepta mai usor sa vorbeasca despre ei insisi, despre relatia cu partenerul, despre alte probleme existente in familie, altii sunt foarte retinuti in a comunica si vor rapid o solutie pentru ca cel mic sa "nu mai fie asa".
 
Astfel de multe ori apare intrebarea: "Cine are nevoie de ajutor?".
Copilul care plange, care se sperie, care nu vrea sa manance sau mama care este foarte anxioasa, deprimata, descurajata sau cuplul parental intre care exista tensiuni, neintelegeri exprimate direct sau tinute ascunse?

Sigur ca multe alte cauze pot fi pentru un simptom pe care il are copilul sau adolescentul si cel mai greu este sa ajungem la ele. Cu atat mai greu cu cat parintele spune: "Copilul are asta. Ce sa fac?" Unii refuza sa vada legatura cu alte lucruri sau se simt jigniti cand li se propune sa vina ei singuri.

Ceea ce este insa cel mai important este ca orice copil este foarte sensibil la ce se intampla in jurul lui, inca de cand este foarte mic. Starea mamei lui si a celor din jur il afecteaza mult chiar daca nu exista certuri, probleme evidente sau cei mari se abtin in fata micutului.


Copiii simt si "absorb" ca un burete starile psihice, tensiune, tristetea, iritarea. In plus, de multe ori este vorba despre secrete sau lucruri ne-spuse, pe care adultii vor sa le treaca sub tacere dintr-un motiv sau altul. Ei ajung in timpul lucrului cu un psiholog sa vorbeasca despre ele, sa vada legaturile cu suferinta actuala si astfel sa despovareze copilul de greutatea lor.

Psiholog Anca Pietraru

Ii puteti adresa intrebari autorului AICI