Am 37 de ani şi abia la vârsta asta pot să spun că am cunoscut adevărata dragoste. Sunt o femeie împlinită profesional, am tot ce îmi trebuie din punct de vedere material, dar până să-l cunosc pe Ovidiu nu m-am simţit niciodată femeie cu adevărat. În ciuda diferenţei de vârstă dintre noi, relaţia noastră este cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat până acum în viaţă. Singurul nor care ne întunecă orizontul pare a fi părerea majorităţii oamenilor. Trăim într-o societate ipocrită care nu vede nimic rău într-o relaţie în care el e mai bătrân şi ea o tinerică, dar e cu totul oripilată de cuplul în care ea e mai mare decât el cu 15 ani.
Ne-am cunoscut pe internet şi până să ne întâlnim am purtat lungi conversaţii virtuale în care ne-am dat seama că gândim la fel în multe privinţe. Nu ştiam ce vârstă are. Probabil dacă aş fi ştiut din start n-aş fi intrat în această relaţie, fiind până la urmă şi eu o victimă a aceleiaşi mentalităţi idioate care pune femeia matură într-un singur loc în societate: în familie, cu copiii, în spatele soţului.
După o căsnicie eşuată şi mai multe relaţii care n-au mers, cu bărbaţi de vârsta mea sau chiar mai mari, mă consolam cu gândul că nu voi avea niciodată o familie, că nu voi fi în rândul lumii, cum zice mama. N-am copii, dar nu plâng după ei. Am o meserie care-mi place şi-mi asigură un nivel de trai mulţumitor, fără să fiu nevoită să fac compromisuri în viaţa personală pentru câştig.
Ovidiu este IT-ist şi se descurcă binişor în branşa lui, chiar dacă atunci când l-am cunoscut stătea cu părinţii. Din comoditate. Prima întâlnire a fost pentru mine şi un duş rece. Nu-mi venea să cred că băiatul ăsta a putut să mă convingă să ne întâlnim, cu conversaţii atât de mature. Pentru cei 22 de ani ai lui Ovidiu este mult mai matur decât toţi bărbaţii cu care am fost eu combinată. Şi asta a fost primul lucru care m-a atras la el.
Înainte să aruncaţi cu pietre, doamnelor, gândiţi-vă un pic câţi dintre bărbaţii pe care-i cunoaşteţi nu se gândesc prima dată când agaţă o femeie să „i-o pună”? Apoi încercaţi să înţelegeţi că Ovidiu a avut atâta tact în relaţia cu mine să aştepte până când eu am fost aia care ... n-am mai avut răbdare.
Ştiu, vă trec o mulţime de gânduri acum prin cap, când citiţi aceste rânduri, şi judecaţi lucrurile prin filtrul prejudecăţilor. În anul care a trecut de când ne cunoaştem am auzit şi eu lucrurile astea, de la cunoscuţi, de la familie, de la prieteni.
Totuşi, viaţa noastră împreună e ceva minunat. Ne înţelegem bine, avem o viaţă sexuală incredibilă, ne-am mutat împreună şi nu excludem ideea de a avea un copil. Când s-o întâmpla.
Când ieşim pe uşa casei, însă, lucrurile încep să devină deranjante. Familia lui – mama în special - şi-a făcut un obicei din a-i sublinia mereu diferenţa de vârstă şi cât de mult pierde el din faptul că alege să-ţi irosească tinereţea cu o viitoare babă.
Familia mea - tot mama, fireşte – nu pierde vreo ocazie să mă întrebe „din ce trăieşte el” şi dacă nu cumva stă cu mine pentru situaţia mea materială. Nu vreau să îmi imaginez cum ar reacţiona cele două când ar afla că vrem să avem un copil.
Prietenii nu ne sunt nici ei de vreun mare folos. Ai lui sunt mai nepăsători şi nu aşa de vocali. El spune că niciunul dintre prietenii lui nu-i pune la îndoială alegerile. Totuşi nu prea avem subiecte comune aşa că ieşim rar cu gaşca lui.
Prietenele mele, însă, se simt datoare să-mi arate preocuparea lor pentru „ce va fi peste 10-20 de ani”. De parcă ar fi vreuna căsătorită de atâţia ani ca să ştie cum e o relaţie dintre un bărbat şi o femeie, de vârste „potrivite”, după o căsnicie de două decenii. Am câteva prietene divorţate şi ele. Şi totuşi nu sunt gata să accepte că o relaţie poate să fie la fel de catastrofală între doi oameni, indiferent de vârsta pe care o au protagoniştii. Şi că ceea ce contează e cu totul altceva.
Relaţia noastră, deocamdată, nu e afectată de influenţe exterioare, şi sper să rămână aşa. Noi ne simţim bine împreună şi, cu tactul caracteristic, Ovidiu a fost capabil să-mi spulbere din minte ideile preconcepute cu care intrasem chiar şi eu în relaţia asta. Am încredere în el şi îl iubesc. De ce societatea nu poate să facă acelaşi lucru, să aibă decenţa ca atunci când doi oameni au o relaţie, să nu se amestece?
Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele
sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor
ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor
au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor
implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă
puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu
cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.