Te-ai intrebat mereu ce gandeste un caine in fiecare moment al vietii sale? Ce simte, ce isi imagineaza, cum ne percepe pe noi, oamenii din jurul lui? Iata ce se petrece in mintea prietenului tau necuvantator in cele mai importante momente prin care trece - aparitia pe lume, adoptia, abandonul si regasirea unui nou stapan.
Astazi implinesc o saptamana de viata. Ce bine ca am venit pe lume... Viata este atat de frumoasa... Stau cu mama si cu fratii mei. Dorm si mananc toata ziua. Abia astept sa ma fac mare.
Mama se ocupa foarte bine de noi. Este o mama exemplara! Ne invata sa ne aparam, sa ne jucam, iar cand facem cate o prostioara, ne dojeneste cu blandete.
Astazi m-am despartit de mama. A venit un cuplu, s-a uitat la noi si m-a ales pe mine. Mama a inceput sa planga.
De ce nu mai stau cu mama? Toata noaptea am plans, insa a doua zi dimineata m-am resemnat. Nu rezolvam nimic, imi mai ramanea doar sa sper ca noua familie va avea grija de mine, asa cum a avut si mama grija de mine.
Cresc repede. Tot ce ma inconjoara imi atrage atentia. Sunt multi copii in casa in care locuiesc. Imi sunt ca niste frati mai mari. Sunt pusi pe glume mereu, ma trag de coada, iar eu ii musc in gluma. Ne jucam de dimineata pana seara. Ma simt atat de bine in noua familie... sunt un norocos ca m-au ales pe mine!
Astazi stapanii mei mi-au aplicat o corectie. S-au suparat pe mine pentru ca mi-am facut nevoile pe covor. Insa nu m-a invatat nimeni ca nu este bine sa fac asa ceva si nici nu m-a scos nimeni la plimbare in curte.
Sunt un caine fericit! Am o familie iubitoare care ma ingrijeste, ma rasfata si ma protejeaza. Cel mai mult imi place cand ma scot in curte. Alerg, ma joc, iar cateodata sap gropi, asa cum faceau stramosii mei, lupii, cand isi ascundeau hrana. O singura problema am - nimeni nu ma educa. Dar, in definitiv, daca sunt fericit, asta nu mai conteaza prea mult.
Astazi implinesc un an. De acum, sunt un caine adult. Stapanii mei spun ca am crescut mai mult decat se asteptau. Ce mandrii trebuie sa fie de mine!
Astazi stapanii mei au decis sa ma lege. Asa ca m-au scos afara si mi-au facut cunostinta cu noua mea locuinta... un cotet vechi si urat. Mi-au pus de gat un lant greu si scurt. Aproape ca nu mai pot sa ma misc. Cateodata bate soarele pe cotetul meu, incat abia mai pot respira. Uneori este atat de multa umbra, incat tremur de frig. Nu inteleg nimic din tot ceea ce mi se intampla.
Nimic nu mai este ca altadata. Ma simt atat de singur. Nu pot deloc sa ma obisnuiesc cu noul mod de viata. Familia nu ma mai vrea. Uneori, uita ca mi-e foame sau sete. Cand ploua, cotetul se uda si mi-e atat de frig... Poate as uita de frig daca m-ar mai iubi, macar un pic...
Astazi m-au dezlegat, in sfarsit. Sigur le este mila de mine si ma vor primi in casa din nou. Sunt atat de fericit, incat sar in sus de bucurie. Dau din coada, in semn de multumire, si incerc sa ma joc cu ei. Ne indreptam spre masina. Acum am inteles, ma vor duce la plimbare!
Plecam catre o destinatie necunoscuta. Dar nu conteaza unde mergem, important este ca suntem impreuna. Deodata, la marginea unei paduri, opresc masina. Deschid portiera, iar eu cobor bucuros, crezand ca acolo vom petrece o zi de neuitat. Nu inteleg de ce inchid usa de la masina si pleaca.
Incep sa latru. M-au lasat acolo. Alerg dupa masina cat pot eu de repede. Disperarea mea atinge cote maxime cand imi dau seama ca am obosit si nu mai pot alerga. Ei nu s-au oprit, nici macar nu au privit inapoi. Ce ma voi face eu de acum incolo? Singur, trist si obosit, incep sa hoinaresc dezorientat pe sosea. Stiu un singur lucru, trebuie sa gasesc drumul spre casa.