Baia - ritual si metafora

A face baie nu este doar o forma de igiena corporala, ci si una dintre placerile simple, dar necesare ale vietii de zi cu zi. De-a lungul timpului, felul de a face baie a definit epoci si civilizatii, fiind si unul dintre subiectele preferate ale artelor plastice.

Figura umana surprinsa in timp ce se imbaiaza a atras intotdeauna atentia artistilor. Mai multi factori au facut din aceasta tema o alegere privilegiata. Mai intai, a fost interesul pentru plastica anatomiei corpului omenesc in miscare. Pe urma, atitudinea intima si senzuala a actiunii si chiar latura sa erotica.

Vechii greci ne-au lasat primele opere de arta avand ca subiect personaje imbaindu-se. Numeroase vase grecesti sunt decorate intr-o grafie rafinata, cu scene de baie in care trupuri de efebi sau tinere fete se compun in arabescuri aproape muzicale.

Cultul vechilor greci pentru frumusetea corpului uman, ca si pentru igiena si conditia fizica, a fost mostenit si dus mai departe de civilizatia Romei antice. Termele romane, edificii impunatoare, dotate cu numeroase sali si incaperi, capabile sa puna la dispozitia publicului proceduri si modalitati complexe de bai calde si reci, combinate cu exercitii fizice, erau de-a dreptul niste institutii publice unde oamenii se adunau atat pentru igiena, cat si pentru contacte sociale, intalniri, discutii sau viata mondena.

Un tablou al pictorului victorian de la finele veacului al XIX-lea, Lawrence Alma-Tadema, reconstituie, intr-o redare sensibila, fastul bailor lui Caracalla, vestite in toata lumea Imperiului Roman Tarziu.

Evul Mediu a insemnat un recul din punctul de vedere al civilizatiei si al conceptiei despre igiena fata de epoca romana. Baile medievale erau incaperi dotate sumar cu o cada din lemn, adeseori un simplu butoi, departe de sistemele sofisticate de canalizare si circulatie a apei din termele antice.

Pentru persoanele de origine nobila, cu resurse, a face baie nu era o activitate intima, ci una aproape publica. Persoana care se imbaia era acompaniata de muzicieni, poeti, doamne de companie, slujitori. Normele de pudoare erau diferite fata de cele de astazi. Un tablou al pictorului francez din Renastere, Francois Clouet, o infatiseaza pe favorita regelui, Diane de Poitiers, in cada de baie, in timp ce scrie o scrisoare, inconjurata de o suita destul de numeroasa.

Adeseori, pictorii dadeau scenelor intime de baie o conotatie mitologica, denumindu-le "Toaleta Venerei", "Baia nimfelor" sau "Baia zeitei Diana si a insotitoarelor sale", scotandu-le astfel din sfera picturii de gen si conferindu-le o dimensiune alegorica. S-au gasit solutii pentru a infatisa nuduri si scene de baie chiar si in cadrul tematicii de inspiratie biblica crestina, deosebit de restrictiva in domeniul reprezentarii de nuditati si scene intime.

Doua episoade ale Vechiului Testament au furnizat surse de inspiratie pentru generatii intregi de artisti chiar sub obladuirea bisericii. Una dintre aceste teme a fost momentul in care regele David a zarit-o de pe terasa palatului sau pe Batseba, vecina sa si sotia unuia dintre generalii sai, in timp ce facea baie. Indragostindu-se de ea, David l-a trimis cu buna stiinta la moarte, intr-un conflict armat, pe sotul acesteia, pentru a se casatori cu vaduva sa.

Devenind sotia sa favorita, Batseba va da nastere urmasului sau la tron, Solomon, personaj de prima marime al Vechiului Testament. Folosita in iconografia crestina in scop educativ ca simbol al pacatului de a ravni la sotia altuia, baia Batsebei a facut deliciul creator al multor artisti din diferite epoci.

O a doua scena de baie acceptata de canoanele bisericii a fost episodul in care Suzanna, o tanara vaduva de o moralitate si credinta ireprosabile, este surprinsa in timp ce se imbaia de doi batrani care ii fac propuneri indecente. Refuzati de virtuoasa femeie, batranii o acuza public pe aceasta de propriul lor pacat.

Aparata de inteleptul Daniel, femeia isi dovedeste nevinovatia la proces. Folosita in iconografia crestina ca simbol al adevarului care biruie intotdeauna minciuna, tema Suzannei a dat artistilor posibilitatea de a glorifica frumusetea nudului feminin surprins intre pudoare si senzualitate.

 

Multi artisti au abordat aceasta tema, fiecare imaginandu-si un decor propriu, fie interior, fie exterior pentru desfasurarea actiunii. Cea mai cunoscuta efigie a acestui subiect este probabil "Suzanna la baie" a venetianului Jacopo Robusti Tintoretto.

Chiar daca artistii au infatisat cu predilectie nudul feminin in scene de baie, nu au fost ocolite nici scenele in care protagonisti sunt barbatii. Un exemplu in acest sens il constituie proiectul compozitiei "Batalia de la Cascina" al lui Michelangelo, in care sunt redati razboinicii florentini surprinsi de aparitia dusmanului in timp ce se imbaiau in apele fluviului Arno. Tema i-a dat posibilitatea marelui artist de a-si dovedi virtuozitatea in redarea anatomiei corpului barbatesc in diverse atitudini.

Eliberarea relativa a moravurilor de sub tutela moralei crestine a permis pictorilor din epoca rococoului, a romantismului si a neoclasicismului o mai larga libertate de expresie in reprezentarea scenelor intime, de alcov sau de baie.

Secolul al XIX-lea a marcat redescoperirea farmecului exotic si a erotismului lipsit de prejudecati al Orientului. Baia comuna a cadanelor de harem a devenit un subiect pretuit atat de pictori, cat si de amatorii de arta.

Relaxarea, lipsa de griji si nonsalanta odaliscelor, pentru care timpul s-a oprit in aburii parfumati ai baii, au inspirat pictori celebri ca Theodore Chasseriau, Eugene Delacroix sau Jean Leon Jerome. O chintesenta a acestei teme si a voluptatii de tip oriental o constituie "Baia turceasca" a lui Jean Auguste Dominique Ingres, fin observator al senzualitatii corpului feminin.

Nu intotdeauna insa senzualitatea i-a interesat pe artistii care au abordat scene de baie. Jacques Louis David, corifeul neoclasicismului francez, a fost interesat de dramatismul tragic al scenei atunci cand l-a infatisat pe Marat, unul dintre fruntasii Revolutiei franceze de la 1789, asasinat in baie, in timp ce, cufundat pana la piept in apa, scria pe un pupitru improvizat pe cada.

Noua democratie a imaginii a deschis drumul artistilor de a reprezenta scene intime de baie, fara nici o conotatie mitologica, simbolica sau alegorica. Gustave Courbet, Camille Corot, Auguste Renoir sau Edgar Degas se numara printre cei care au realizat numeroase nuduri feminine la baie.

Pentru a desemna aceste subiecte, s-a impus chiar termenul francez de "baigneuze" - "cele care fac baie". De referinta sunt nudurile cu forme ample de tip rubensian ale lui Auguste Renoir, care exprima robustetea si simplitatea nesofisticata a femeii reale, din viata de zi cu zi.

Maestru necontestat al desenului, Edgar Degas a lasat o vasta suita de pasteluri in care femei ghemuite in ligheanul de baie, frecandu-se cu buretele sau stergandu-se cu prosopul, se dezvaluie in atitudini in care putine ar fi dorit sa se arate unor ochi straini.

Influentat de impresionisti, Pierre Bonnard a realizat numeroase cicluri avand ca tema "baia", in care reia intr-o varietate de exprimari motivul trupului femeii scufundat in cada de baie, prilej pentru a imortaliza schimbatoarele jocuri ale luminii pe carnatie si obiectele inconjuratoare.

Femeia la baie i-a inspirat si pe Cezanne, Matisse si Picasso, fiecare cautandu-si viziunea proprie de a reda acest subiect etern.

Reluand ciclul "cazilor" al lui Bonnard, Tom Wesselmann a realizat in maniera curentului "Pop Art" de la finele veacului al XX-lea o suita de lucrari cu titlul "Cada" in care, folosind tehnica colajului, asociaza imagini pictate cu obiecte reale (prosoape, covorase, cosuri, accesorii) din recuzita dotarii unei camere de baie.

Tablou intotdeauna savuros, odinioara ca si astazi, femeia care isi lasa vesmintele pentru a pasi in apa binefacatoare a baii constituie, prin gratia, poezia si senzualitatea miscarii, o imagine de mereu actuala referinta pentru artistii de pretutindeni, o manifestare bogata in sensuri a multiplelor fatete care compun eternul omenesc.