Sportul nu e o copilărie, ci o problemă de viaţă. Supravieţuirea noastră depinde de el

Sportul e foarte important pentru supravieţuirea unei comunităţi, a unei naţiuni şi stă la baza evoluţiei noastre. Par cuvinte mari, dar copiii născuţi de un cuplu care face mişcare şi

Sportul e foarte important pentru supravieţuirea unei comunităţi, a unei naţiuni şi stă la baza evoluţiei noastre. Par cuvinte mari, dar copiii născuţi de un cuplu care face mişcare şi petrece mult timp în aer liber sunt mult mai sănătoşi, mai adaptaţi şi au mai multe şanse de reuşită.

E ciudat că ne chinuim şi cheltuim grămezi de bani pentru a le oferi un viitor copiilor noştri şi nu facem câteva lucruri simple printre care cel mai la îndemână e să-i inspirăm să iubească sportul.

Poate vă întrebaţi de ce în România, sportul de performanţă decade? Poate nu vă întrebaţi, dar, oricum, avem din ce în ce mai puţini sportivi competitivi la nivel internaţional.

O dată cu prăbuşirea comunismului, mişcarea sportivă a ieşit din sfera de preocuparea a politicului, rămânând pe cont propriu.

Nemaifiind un motiv de propagandă, sportul s-a întors la oameni, dar oamenii n-au mai avut resurse să-l susţină pentru că sunt săraci în comparaţie cu cei din Occident. Pentru a avea un campion trebuie să existe cel puţin un milion de pasionaţi de sportul respectiv. Din entuziasmul celor care-l practică, din banii cheltuiţi de pasionaţii de acel sport apar resursele şi emulaţia pentru a-i susţine pe cei porniţi pe drumul performanţei.

Alergătorul Marius Ionescu poate bate recordul României la maraton, un record suspectat de dopaj, fiind obţinut în perioada gri a sportului comunist, susţinut de entuziasmul pasionaţilor de alergare din România, pasiune ce s-a dezvoltat în ultimii zece ani.

Maratonistul Marius Ionescu se bazează pe emulaţia creată de alergătorii amatori din România.

Poate va reuşi, iar performanţele lui vor inspira un alt tânăr alergător pornit pe drumul performanţei.

Nu avem ciclişti de valoare, nu avem înotători, nu avem alergători, nu avem baschet, rugby, handbal (în afară de excepţia Oltchim). Mai avem ceva fotbal şi gimnastică. Prea puţin pentru o naţiune de 21 de milioane de oameni.

Pasiunea, entuziasmul şi organizarea produc resursele necesare pentru sport. Un campion înseamnă în primul rând un destin, o călătorie pornită de niciunde, fără şanse, fără cunoaştere şi terminată după ani de efort într-un moment de glorie, de inspiraţie, de legendă care va hrăni apoi întreaga viaţă a acelui om care a avut încredere în călătorie.

Gândiţi-vă la Helmuth Duckadam, la Nadia Comănici, Constantina Diţă (foto). Sunt doar câteva exemple.

Degeaba ne plângem că nu mai avem campioni dacă noi înşine nu facem sport, dacă nu ne încurajăm copiii să facă sport, dacă suntem mai pasionaţi de bere şi televizor decât de o disciplină sportivă sau alta pe care s-o practicăm cu entuziasm, indiferent de vârstă.

Nu putem avea fotbalişti buni dacă nu jucăm fotbal, nu putem avea alergători buni dacă nu alergăm, înotători dacă nu înotăm şi ciclişti dacă nu mergem cu bicicleta. Hai să nu ne mai plângem filosofic şi să trecem la treabă.

Cel mai mare păcat e să consideri sportul o treabă de copii, când el e una dintre cele mai serioase treburi - de viaţă şi de moarte, de supravieţuire şi de sănătate a unei naţiuni.