De 25 de ani la coadă pentru libertate încă mai strig ”Jos comunismul!”

Au trecut 24 de ani de la ultimul miting al lui Nicolae Ceauşescu. A apărut la balconul CC al PCR şi în faţa a câteva mii de oameni a încercat să scape printr-un discurs naţionalist. Dar

Au trecut 24 de ani de la ultimul miting al lui Nicolae Ceauşescu. A apărut la balconul CC al PCR şi în faţa a câteva mii de oameni a încercat să scape printr-un discurs naţionalist. Dar totul era jucat. Nu mai avea nicio şansă.

Bineînţeles că nu ştiam asta la momentul mitingului. Nu ştiam mai nimic din dedesubturile unei lovituri de stat susţinută şi de o revoltă populară. Ştiam doar că mă săturasem de Ceauşescu, de partidul unic, de interdicţii, de lipsuri.

Eram în Piaţa Palatului, fiind adus cu forţa de la fabrica unde lucram.
A fost acel moment, mitingul s-a spart, cuplul prezidenţial s-a speriat, oamenii au început să strige, apoi, pe înserat, a început să se tragă. A trecut aproape un sfert de secol şi acele clipe sunt atât de proaspete în mintea mea obosită. Frica, emoţia, bucuria, curajul, oboseala, speranţa, toate au rămas intacte, lipite de începutul acelei zile însorite de decembrie.
Dar nu despre Revoluţie vreau să vorbesc, ci despre cum s-a schimbat România în aceşti ani şi să depun mărturie că nu-mi pare rău de nimic.
Problema cu noi, oamenii, e că uităm, că renunţăm la amintirile dureroase şi, în timp, avem tendinţa să înfrumuseţăm trecutul. Cel mai bun documentar nu reuşeşte să scoată în evidenţă absurdul sistemului comunist. Problema nu consta numai în lipsurile materiale, lipsuri sunt şi acum, problema era lipsa de logică a sistemului. Ca militar în termen, am săpat gropi făr nicio noimă, am cărat pământ, am cules porumb, ca elev, am plantat pomi la normă pe un câmp plin de pietre, pomi care n-au crescut niciodată, am făcut practică într-o fabrică de conserve unde cea mai importantă activitate era tăiatul de frunze la câini, am fost dus la manifestaţii unde pierdeam timpul, aşteptând să treacă Ceauşescu.
Nu mă deranjau cozile cât mă deranjau scandalurile de la coadă, certurile continue între cei care aşteptau ”maşina cu pui”. Locuiam într-un bloc cu alimentară la parter.
Nu mi-am imaginat niciodată că democraţia e atât de grea, că libertatea e atât de obositoare, că sunt atâţia ticăloşi care vor s-o sugrume în fiecare zi.

Şi, cu toate acestea, pot spune cu mâna pe inimă că România de azi nu mai are nicio legătură cu cea de atunci. Nu e totul perfect, dar, măcar, nu mai trăim într-un sistem absurd în care ne irosim timpul.