Anorexia a împins-o în braţele morţii: "Oasele mele erau ca o lamă de ras"


Emma O'Neil, o fată din Scoţia în vârstă de 22 de ani, a trecut prin chinuri îngrozitoare în lupta cu anorexia. Boala a pus stăpânire pe mintea şi pe corpul ei la 14 ani, dar ea a sesizat pericolul abia după mult timp, când a căzut pe stradă. În cel mai dificil moment al luptei cu anorexia, nu mai putea nici să se mişte în pat, fiindcă oasele îi străpungeau pielea la cea mai mică mişcare. După opt ani, ea s-a vindecat şi încearcă acum să ajute şi alte victime ale acestui flagel modern.

Emma O'Neil, o fată din Scoţia în vârstă de 22 de ani, a trecut prin chinuri îngrozitoare în lupta cu anorexia. Boala a pus stăpânire pe mintea şi pe corpul său la 14 ani, dar ea a sesizat pericolul abia după mult timp, când a căzut pe stradă. În cel mai dificil moment al luptei cu anorexia, nu mai putea nici să se mişte în pat, fiindcă oasele îi străpungeau pielea la cea mai mică mişcare. După opt ani, ea s-a vindecat şi încearcă acum să ajute şi alte victime ale acestui flagel modern.

Când s-a prăbuşit în mijlocul străzii, iar o maşină a trecut razant pe lângă ea, Emma şi-a dat seama că are o mare problemă. Până atunci i se părea normal să mănânce foarte puţin şi să fie atât de slabă. Acela a fost momentul în care a început lupta cu boala ascunsă care o măcina pe dinăuntru, transformând-o într-o ruină.

Astăzi, după opt ani, tânăra din Glasgow s-a însănătoşit şi reprezintă o dovadă că anorexia poate fi învinsă. Tocmai pentru a împărtăşi şi altora experienţa ei, ea a înfiinţat, împreună cu două prietene, o fundaţie prin care sprijină tinerele, problema,  anorexice şi învaţă familiile care se confruntă cu asemenea cazuri să depăşească această afecţiune, relatează cotidianul britanic Daily Mail.

"La început n-am realizat cât de bolnavă eram. N-am înţeles ce-mi făceam mie, dar şi familiei mele. Eram atât de slabă încât nici nu puteam să dorm într-un pat normal de spital - oasele mele erau ca nişte lame de ras care-mi străpungeau pielea şi mă răneam imediat dacă mă mişcam. Chiar şi o saltea gonflabilă era nepotrivită pentru mine, aşa că au fost nevoiţi să mă învelească într-un halat de baie şi pături de lână", povesteşte Emma.

 

Tânăra şi-a petrecut adolescenţa în spital, cu familia şi doctorii alături, încercând să o ajute să mănânce. Medicii i-au spus că ea este cel mai dificil caz de anorexie cu care s-au confruntat. "Unele dintre prietenele pe care mi le-am făcut în spital nu erau atât de bolnave ca mine, dar au murit - sunt norocoasă că trăiesc. Vreau să iau partea bună din această experienţă oribilă şi să fac tot ce pot pentru a ajuta alte persoane care suferă", spune ea.

În adolescenţă, Emma O'Neil era o fire sportivă, cântărind 44 de kilograme. În mai puţin de şase luni, greutatea ei a scăzut la 31 de kilograme şi a fost internată la spitalul Gartnavel din Glasgow. "Am o personalitate foarte adictivă şi îmi amintesc că vroiam să văd cât de slabă puteam să fiu", povesteşte ea.
Greutatea sa continua să scadă, aşa că părinţii au scos-o de la şcoală şi au dus-o la spital. Ea a înţeles însă greşit situaţia: s-a răzvrătit, s-a luptat cu medicii, a refuzat să mai mănânce. Parcă vroia să se autodistrugă cu orice preţ.

Abia după doi ani de stat în spital s-a produs declicul, atunci când picat pe stradă de slabă ce era. "Mi-au dat voie să ies din spital o zi, cu tatăl meu, care m-a dus la cumpărături în centru, în Glasgow. Am intrat într-un magazin şi eram atât de slăbită încât a trebuit să mă tragă pe scări, dar tot nu realizam cât de bolnavă eram. Când am ieşit din magazin, am vrut să traversăm bulevardul, iar când am ajuns în mijlocul străzii am văzut toate maşinile gonind spre mine. Am încercat să alerg spre cealaltă parte, dar m-am prăbuşit. Nu aveam muşchi pentru a putea alerga. Atunci m-am gândit: poate că nu sunt atât de bine cum cred eu", povesteşte Emma.

"N-a fost o schimbare magică în mintea mea - a fost un drum lung şi dificil. Anorexia a fost ca o închisoare din care nu puteam scăpa. Puteam să văd efectul devastator pe care boala îl avea asupra părinţilor şi nu ştiam cum să-i ajut, dar m-am gândit că nu pot să-mi pierd familia, ei înseamnă totul pentru mine", explică tânăra.

Emma s-a împăcat cu ea însăşi abia în ultimul an. N-a fost un armistiţiu total, a fost mai degrabă un ciudat pact de neagresiune, pe care ea a reuşit să-l facă cu sine, după ce a înţeles că lucrurile cele mai importante pentru ea erau să aibă un copil, o carieră şi un corp sănătos pentru a putea trece cu bine prin viaţă. Anul acesta, ea a înfiinţat fundaţia "The Only Way" ("Singura cale"), împreună cu prietenele ei, Catherine Morran şi Susan Parker. Amândouă au suferit de anorexie. "Vrem să mergem în clinici şi în spitale şi să ajutăm echipele medicale, familiile şi persoanele care suferă de tulburări alimentare", explică Emma.

"Noi ştim cel mai bine cum să-i ajutăm pe cei care au nevoie", explică Emma O'Neil. Privind imaginile surprinse pe când era anorexică, e limpede că nimeni nu cunoaşte mai bine decât ea ce înseamnă să devii prizonierul propriei minţi tulburate, care ajunge să subjuge corpul. Evadarea ei din ghearele morţii este un miracol.

 

Foto: Daily Mail

 

Recomandă acest articol:

Facebook Twitter gplus

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te așteptăm și pe pagina noastră de Facebook!

 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod
;