Copilul meu e altfel...

Copilul meu este prea timid, este agresiv, este trist, nu vorbeste, nu se joaca, ii este frica de
Ne propunem atazi sa vedem ce inseamna acest "altfel", ce simt acesti parinti si ce ar fi de natura sa-i ajute. Parintii sunt cel mai aproape de copilul lor si, daca sunt niste buni observatori, vad multe atat la el cat si la ceilalti copii. Intalnim parinti care ne spun cu exactitate cum era micutul lor la cateva zile, cand a zambit, cand a spus primele cuvinte, cand s-a ridicat in picioare, cat dormea, ce-i placea sa manance, cu cine se juca in parc si o gramada de alte intamplari, caracteristici, observatii de demult. Este vorba atat de dragostea cu care parintii isi privesc copilul cat si de interesul lor in privinta dezvoltarii acestuia.

Comparatia cu copiii din jur, cu cei din parc, cu cei ai vecinilor sau cu altii din familie, ii face pe parinti sa se intrebe adesea daca ritmul de dezvoltare este normal, de ce intarzie sa vorbeasca, de ce face anumite lucruri, de ce apar unele comportamente.
Unii dintre ei se ingrijoreaza, altii se simt bine ca cel mic are un fel de a fi doar al lui, altii asteapta cu nerabdare sa-i ajunga pe ceilalti. In afara de constatarea propriu-zisa a unor aspecte legate de diferite caracteristici ale copilului care ii pun pe ganduri pe parinti, este foarte importanta si atitudinea lor. Unii hotarasc sa astepte, altii incep sa intrebe in stanga si in dreapta, cauta un medic, un psiholog, citesc diferite materiale despre ce au vazut la copilul lor.

Putini vorbesc cu copilul despre ce au observat sau incep sa caute cauzele. De cele mai multe ori, remarca sau observatia unei alte personae ii impinge catre a face ceva ca si cum le-ar confirma ceea ce au observat ei insisi de ceva vreme.
Astfel ajung la psiholog parinti cu copii trimisi de educatori si invatatori sau medici. Acestia recomanda parintelui sa mearga cu copilul la psiholog oferind sau nu argumente despre necesitatea unei astfel de consultatii. Ce simte parintele in acel moment? In functie de ce inseamna "psiholog" pentru el, poate sa se intristeze, infurie, sa fie nelamurit sau sa accepte cu usurinta sugestia primita si sa programeze o consultatie. In mintea lui insa, va fi uimit sau i se va confirma ceva ce a banuit el insusi. Acum cand a auzit si de la o alta persoana, poate face pasul de a se duce impreuna cu copilul la un psiholog sau macar de a incerca sa ia legatura telefonic sau in scris cu unul, sa puna intrebari, sa descrie problema, sa ceara ajutor etc.

De multe ori, prima consultatie este linistitoare pentru parinte atat pentru ca reuseste sa exprime in cuvinte ceea ce simte, ceea ce il ingrojoreaza cat si pentru ca adesea in fata psihologului reuseste sa-si vada copilul intr-un mod in care nu l-a mai vazut.
Multi parinti exclama cu surprindere: "Nu credeam ca poate face asta!", "Nici nu ma gandeam ca reuseste sa..." Ca si cum ar descoperi ceva din copilul lor pe care pana atunci nu l-au sesizat. Un alt aspect important este ca mare parte din incertitudinea si teama dinaintea consultatiei se risipeste.

Chiar daca lucrurile nu stau tocmai bine, ideea ca exista cineva care ii poate ajuta in aceasta privinta, care intelege ce se intampla, care este interesat de problemele micutului si va incerca sa gaseasca solutii pentru ele care da incredere parintelui ca se afla pe un drum bun si ca stie ce are de facut.

Psiholog Anca Pietraru

Ii puteti adresa intrebari autorului AICI

 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod