Copiii au crescut...

Daca ne uitam pe forumuri, daca citim intrebarile mamelor, observam cu usurinta ca majoritatea se refera la copii pana la 2 ani, mai putine la copii prescolari, foarte putine la copii de scoala primara si aproape deloc la copii peste 8-9 ani. Ne intrebam ce se intampla dupa aceasta varsta?

Vorbim mult despre copilul prescolar, despre intrebarile pe care le pune, despre comportamentul lui, despre limbaj, inteligenta, afectivitate, manifestari sexuale, relatii cu membrii familiei, eventuale lucruri care nu ni se par in regula.

Atunci cand copilul creste, aceste lucruri nu mai sunt observate. Chiar daca el sufera, este trist, nu mananca, nu doarme, nu vorbeste conform varstei sale, ceva foarte iesit din comun este nevoie sa se intample ca adultii sa remarce sau sa caute ajutor.

In general, perioada 8-14 ani este trecuta cu vederea, majoritatea intrebarilor referindu-se la copilul sub aceasta varsta sau la adolescent. Cu toate acestea nu este o perioada deloc usoara pentru copil.

Temele sunt mai multe si mai complicate, apar noi materii, in clasa a V-a se face trecerea de la invatator la profesori, fiecare cu cerintele lui... In plan relational, multi dintre copii care au fost sociabili, veseli si indrazneti in prescolaritate se retrag in ei insisi, devin mai putin comunicativi, isi schimba atitudinea fata de ceilalti.

Dimpotriva, copii care nu au stralucit in plan scolar, artistic sau sportiv, isi pot descoperi pasiuni sau talente. Unii dintre ei incep sa picteze, indrumati de profesorul de desen sau incurajati fiind de un prieten mai mare, altii vor scrie poezii, povesti, se vor implica in cercuri scolare sau extrascolare de stiinta, mestesuguri etc.

Daca privim din puctul de vedere al dezvoltarii feminitatii, respectiv masculinitatii, vedem multe schimbari pe care corpul incepe sa le simta. In afara de cele datorate cresterii si maturizarii ne intereseaza modul in care acestea sunt resimtite de copil, de felul in care reuseste din punct de vedere psihologic sa treaca cu bine prin aceasta perioada.

De aceea, comunicarea este foarte importanta, copilului fiindu-i mai usor sa traveseze momentele dificile daca stie sa exprime ce simte si daca are cu cine sa discute despre tot felul de lucruri. Adesea parintii nu dau importanta spuselor sau plangerilor copiilor, considerandu-le fleacuri sau mofturi. De asemenea, daca nu exista o comunicare deschisa si daca parintii nu sunt receptivi la problemele copiilor, acestia vor ezita sa puna intrebari parintilor, sa le ceara sfatul sau sprijinul si distanta dintre ei se va mari. Sau asa cum spunea o mamica: "Fetita mea s-a schimbat, n-o mai recunosc. Cum s-o fac sa vorbeasca cu mine ca inainte?"

Psiholog Anca Pietraru

Ii puteti adresa intrebari autorului AICI