Paranormal: Copilul meu vorbeşte cu spiritele

Când era mic vorbea singur şi credeam că e un copil ca oricare altul, pentru că toţi copiii vorbesc cu păpuşile, maşinuţele sau personaje imaginare din mintea lor atunci când se joacă. Dar cu timpul am constatat că aceste personaje nu-l părăsesc deloc, ba chiar îl tulbură şi-l înstrăinează de noi sau de prietenii lui de joacă. Acum trei ani am devenit conştientă că fiul meu vorbeşte cu spiritele. Are doar 10 ani şi chestia asta este o povară pentru noi, chiar dacă citind aceste rânduri o să vă duceţi cu gândul la serialele pe care le vedeţi la TV. În realitate e un coşmar să trăieşti printre morţi.

Victor a fost iniţial un copil vesel şi sănătos. L-am născut devreme, aveam 18 ani, pentru că tatăl lui fusese destul de convingător să mă ia de acasă de la ai mei şi să nu mă lase să-mi termin şcoala. Nicio clipă nu mi-a părut rău. Consider că asta e menirea mea, îmi place tare mult să fiu mamă şi gospodină, aşa că până acum câţiva ani aveam o viaţă minunată. Când s-a născut Victor am fost încântaţi să avem un băieţel şi l-am înconjurat cu toată dragostea. Când a început să vorbească a devenit un pic ciudat pentru noi faptul că el vorbea cu orice îl înconjura, nu numai cu oamenii. Dar medicul pediatru ne-a spus că aşa sunt unii copii, mai extrovertiţi, şi că de regulă apucăturile astea trec după ce merg la şcoală şi încep să socializeze serios cu alţi copii.

Nu ne-am îngrijorat, ba chiar am început să ne obişnuim, şi uneori intram şi noi în jocul ăsta al lui, vorbind şi personificând diverse obiecte. Doar că în timp el a început să spună că nu cu obiectele în sine vorbeşte, ci cu persoane pe care le vede lângă obiectele respective. De exemplu într-o zi vedea o fetiţă lângă televizor, şi-i tot spunea să se dea la o parte din faţa ecranului.

Am început să ne îngrijorăm când, la 5 ani, a început să strige prin casă şi să alerge după un alt copil, pe care încerca să-l facă să nu se arunce pe fereastră. Când a ajuns în dreptul ferestrei Victor a început să tragă de cineva invizibil şi să strige să nu se arunce. Ne-am speriat că se va arunca şi el din greşeală.  

O vreme am tot mers cu el prin doctori. De la psihologi la neurologi. I s-au făcut analize peste analize şi nu s-a descopeirit nimic. Victor e sănătos, dar e "special", ne spunea toată lumea. Calitatea asta ciudată a lui devenise o perpetuă teamă. Ca nu cumva copilul să se rănească, să păţească ceva, fiindcă el era convins că acele personaje cu care vorbea erau reale, nu făcea distincţie între imaginaţie şi realitate.

Când l-am dat la şcoală am crezut că problema şi-a găsit rezolvarea. O vreme a fost entuziasmat de noutăţile de la şcoală şi povestea despre tot felul de colegi. Până la prima şedinţă cu părinţii când am înţeles că jumătate dintre aşa zişii colegi nu erau reali. Ne-am gândit că minte. Dar dacă minţea ar fi însemnat că avea chiar o imaginaţie prea bogată. Nu putea să împletească aşa de bine activităţile şcolare cu personajele imaginare.
Nenorocirea s-a întâmplat în clasa a doua, când Victor a refuzat să-l lase pe un coleg să stea cu el în bancă, pe motiv că stă deja în bancă cu Bianca. O fetiţă pe care doar el o vedea şi despre care ceilalţi copii au început să facă mişto. Iar când miştourile au început s-o deranjeze şi pe această Bianca, o forţă ciudată l-a împins pe băiatul care voia să se aşeze în bancă cu Victor şi l-a dat cu capul de tablă. Copilul a căzut pe podea, a venit învăţătoarea, salvarea, scandal, tot tacâmul. Când ne-au chemat la şcoală mi-era şi jenă să explic situaţia cu prietenii imaginari, pentru că m-ar fi crezut nebună. Totuşi, părea că nimeni nu observă ciudăţenia întâmplării, deşi copiii care fuseseră de faţă au spus că nu Victor l-a împins pe acel băiat, ci altcineva. Dar nimeni n-a putut spune cine era altcineva. Am hotărât să-l retragem de la şcoală o vreme pe Victor, ca să punem capăt discuţiilor.

De atunci lucrurile au început s-o ia razna de tot. Victor părea că devenise un magnet pentru persoane invizibile. Veneau şi plecau din viaţa lui, făcându-ne şi nouă viaţa de calvar. Era ca o anticameră a morţii casa noastră, pentru că Victor începuse să vorbească cu morţi. Şi am aflat asta într-o zi, pe o alee în parc, când i-a strigat unei femei să-şi ia de mână copilul, ce, nu vede că o strigă? Femeia a înlemnit şi a îngenuncheat lângă Victor întrebându-l ce vede. I-a spus că vede un băiat îmbrăcat în pantaloni scurţi, verzi, cu tricou galben, brunet, care îi strigă mamei lui să-l ţină de mână pentru că îi e frică de câini. Femeia a izbucnit în lacrimi şi l-a îmbrăţişat pe Victor, apoi îl tot întreba să-i indice locul în care îl vede pe băiat. Mi-a spus că a avut un fiu care murise în urmă cu un an jumate şi că era exact aşa cum îl descrisese Victor. Mi-era deja clar că lucrurile au luat-o razna.

De atunci Victor a devenit din ce în ce mai preocupat de spiritele cu care vorbea şi noi a trebuit să acceptăm această situaţie. Ne-a devenit clar că el e într-adevăr special, aşa cum spuneau doctorii, şi că trebuie să coabităm cu acest dar al lui. Sperăm doar ca în drumul lui să nu întâlnească şi spirite rele, care să-i vrea răul, pentru că până acum a fost ferit de aşa ceva.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.