Despre trafic: Când strada devine un câmp de luptă

Clipele pe care le petreci aşteptând să treci strada pot deveni un bun prilej pentru a-i observa pe cei din jur. Fiecare are reacţiile sale specifice şi alege să aloce o cantitate anume de

Clipele pe care le petreci aşteptând să treci strada pot deveni un bun prilej pentru a-i observa pe cei din jur. Fiecare are reacţiile sale specifice şi alege să aloce o cantitate anume de stres. Pentru unii oameni, a trece strada pe roşu este o mică victorie: a sfidat o regulă, a câştigat ca atare timp, a fost mai şmecher decât ceilalţi (care aşteaptă încă sau care sunt în maşinile printre care se strecoară).

Alţii aşteaptă culoarea verde şi pot să se simtă superiori celor care "nu respectă regulile". Fiecare din ei caută o stare de bine, dar prin mijloace diferite.

Despre trafic şi modul în care reacţionăm, noi sau ceilalţi, fiecare din noi are poveşti bune, doar să stea puţin să şi le aşeze. Cum ne purtăm în trafic şi cum alegem să interpretăm modul în care se poartă ceilalţi spune multe despre noi.

Pentru mulţi, strada devine un câmp de luptă în care îşi aperă stima de sine. Ca să poată învinge, au voie să încalce regulile; când ceilalţi o fac, sunt dobitoci. În acest fel, îşi dau voie să trişeze fără să se simtă prost, dar şi să nu se simtă prost dacă altcineva trişează mai bine decât ei.

Nici că pieton lucrurile nu sunt mai uşoare. Mai ales pentru că trotuarele sunt de cele mai multe ori alei pentru o singură persoană, cu slalom între maşini, a avea grijă ca nu cumva cel ce vine din direcţia opusă să treacă înaintea ta prin gâtuitură lăsată între zid şi o maşină ilegal parcată devine un bun prilej de luptă.

"Ceilalţi nu există! Eu sunt singura fiinţă care contează!" par de multe ori să spună cei care îşi justifică lipsa de politeţe şi deschidere socială prin adoptarea unei priviri de ansamblu, rece şi goală, în care nu focuseaza pe nimeni.

Dacă ceilalţi nu există, atunci nu au nici drepturi şi ca atare pot fi sfidaţi şi împinşi uşor pentru că trecerea să fie mai uşoară.

Acest comportament agresiv ascunde de multe ori o mare frică şi neputinţă de a face faţă situaţiilor de inferioritate. Iar frica este atât de mare, încât devine iraţională şi fiecare interacţiune devine automat doar un prilej pentru a asigura (încă o dată) o poziţie de superioritate. Căci nevoia de a fi mereu într-o poziţie de superioritate nu poate decât să poarte cu ea în mod fatal frica de a nu fi într-o poziţie de inferioritate.

Am o prietenă care a înjurat mulţi ani prin trafic, luptând cu maşinişti şi pietoni cu la fel de multă încrâncenare. Când a înţeles de ce o face, nu i-a plăcut deloc. Dar i-a plăcut să înţelegă că şi lupta celorlalţi e la fel de centrată pe propria lor fiinţă ca şi a ei. Înţelegând că fiecare se luptă de fapt cu sine însuşi şi cu frică sa de a nu fi pus într-o situaţie de inferioritate, a învăţat să se repoziţioneze în trafic.

La început i-a fost mai greu. Îşi spunea şcolăreşte că cel care i-a tăiat faţă este de fapt un om disperat, în drum spre spital.

Şi încet, în loc să îl înjure, a învăţat să rămână senină, în coloană.

Acum spune cu mândrie că viaţă ei e diferită. Pare patetic, dar această schimbare a adus multe altele în timp şi calitatea vieţii ei a avut de câştigat.

Dintr-o persoană care se valoriza încălcând regulile, a ajuns o persoană care are o stimă de sine ridicată pentru că respectă regulile. Şi oamenii care au o părere bună despre ei sunt în general mai puţin stresaţi.

 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod