Cum am învățat lecția susținerii

Sunt mama lui Victor (10 ani) și sunt tare mândră de asta. Am divorțat când copilul avea 2 ani și de atunci a început aventura noastră în doi și viața mea de femeie divorțată.
Sunt mama lui Victor (10 ani) și sunt tare mândră de asta. Am divorțat când copilul avea 2 ani și de atunci a început aventura noastră în doi și viața mea de femeie divorțată.
29 Iunie 2020
Am zis mereu că cei mai buni traineri de parenting sunt copiii. Dacă i-am asculta, dacă am fi mai atenți la ei, am învăța și cum să-i creștem - cum să umblăm cu ei - așa cum îmi place mie să spun.
Copilul meu are 10 ani (11, după calculele lui pentru că el pune și sarcina la socoteală - ”Eu calculez de când am început să exist!”) și nu are sens să mă mai compar cu el. Am avut apucătura asta când eram noi mai mici. Până pe la vreo 4-5 ani ai lui, eu am făcut mereu comparații între mine copil și el. Cred că am renunțat când am observat că iese numai el în câștig! Ideea e că am acceptat că rămân în urmă și nu m-a deranjat. A fost chiar invers!
 

Am vrut să mă depășească! 

 
Eu am atins un calculator, pentru prima oară în viața mea, în anul trei de faculatate. Câteodată, vorba prietenei mele, mă și mir că am reușit să mă descurc atât de bine acum.
Nu vă gândiți că mă chinuie cine știe ce pricepere: știu să-l deschid, să intru pe Internet, să dau click-uri și mai știu și să-l închid. Și cam aici se oprește priceperea mea. 
Copilul meu e la alt nivel. De câțiva ani, e pasionat de programare. De fapt, nu. Era pasionat de la început, dar de câțiva ani a început să trateze cu seriozitate pasiunea asta. Nu a mai vrut cadouri, jucării și alte treburi de-ale copilăriei. Fiecare zi de naștere, onomastică, Moș Crăciun sau Iepuraș a venit cu cadouri în bani pe care el i-a investit cum s-a priceput mai bine: în piese, servere, aplicații.
 
Weekendul acesta, a avut nevoie de nu știu ce mare update - nu aș reuși să vă reproduc.
Am vorbit cu niște prieteni care se pricep și ei au zis că e bine, dar nu înțeleg absolut nimic din toate literele și caracterele alea.

Cu toate acesta, să nu credeți că îl abandonez în treaba lui.

 
Stau pe lângă el, îl întreb de ce are nevoie și, de cele mai multe ori, îmi cere un pahar cu apă, iar eu știu că mi-l cere de milă: ca să mă facă să mă simt utilă. Și eu sunt ok cu asta!
 
Când s-a apucat el de treabă, sâmbătă, eu nu-mi vedeam capul din treburile mele domestice. L-am întrebat din reflex dacă are nevoie de ajutor, deși nu aveam nici cel mai mic gând să mă duc să stau în ceafa lui.
Mă așteptam să-mi zică ”nu” și să-mi văd de ciorba mea.
 
- Nu, nu am nevoie de ajutor! Am nevoie de susținere!
 
Ha? Ce a vrut să spună poetul? Am lăsat totul și m-am dus la el.
 
- Nu vreau să mă ajuți cu nimic, mă descurc eu. Am nevoie doar să mă susții... să fii lângă mine.
 
M-am așezat pe fotoliul de lângă biroul lui și am dat să zic ceva.
 
- Nu, mami. Poți să mă susții fără să vorbești. Eu așa simt susținerea. Nu trebuie să faci nimic, doar să fii lângă mine.
 
Ok. 
 
Și am stat. Nu știu cât, nu mi-am dat seama, dar a fost o tăcere de care, aveam să realizez ulterior, aveam și eu nevoie.
Am stat în gândurile mele și în sunete de click-uri și de taste. Așa am învățat și eu lecția susținerii. Uneori, ca să susținem, nu e nevoie de mare lucru. Trebuie doar să fim acolo. Și nu știu de ce am mai ajuns și la concluzia că susținerea este, poate, mai importantă decât ajutorul. Susținerea e ajutor pentru suflet, iar copiii sunt oamenii care au cel mai mult nevoie de asta.

 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod