Să nu ne umilim copiii!


Să ne umilim copiii după ce am trecut prin durerile unei nașteri? Să-i umilim după nopți întregi nedormite? De ce? De ce să facem asta?

Sunt mamă a doi copii și mi-a fost dat să întâlnesc tot felul de părinți la locul de joacă. De la cei care sunt obsesiv de atenți, protectivi și într-o stare continuă de anxietate până la cei care stau pe o bancă și din când în când își mai fac simțită prezența aruncând cuvinte care rănesc. Da, există cuvinte care rănesc.

Îți arăt eu ție acasă!

De câte ori am auzit cuvintele astea și de câte ori mi-aș fi dorit să intervin și să-i spun femeii aleia că nu așa se face parenting. Nu așa se crește un adult sănătos și stabil emoțional! De câte ori aș fi vrut să o întreb ce i s-a întâmplat de o lasă inima să se comporte așa cu bucățica aia de om pe care a purtat-o în pântece timp de nouă luni! O fi uitat emoția primei ecografii? Sau o fi uitat sentimentul acela când l-a ținut pentru prima dată în brațe? O fi uitat că bucățica aia de om își pune toate speranțele în ea și că este atât de dependent de propria mamă?

Orice tip de amenințare verbală sau fizică se numește umilință, cu atât mai mult dacă se face în public. Da, e greu să crești un copil. E greu să fii mamă singură sau nu, e greu să faci față presiunilor, e greu să faci față oboselii, dar copilul nu se crește așa. Copilul are nevoie de înțelegere, de răbdare, de dragoste.

Face un tantrum? Dă din mâini și din picioare într-un magazin? Foarte bine! Lasă-l să facă asta, așteaptă să se liniștească, apoi explică-i! În fond, privirile alea care se uită acuzator către tine nu-ți cresc copilul și decât să-i alimentezi o stare de anxietate continuă, mai bine îți asumi să fii arătată cu degetul de către ceilalți. Starea fizică și emoțională a copilului tău este mai importantă decât orice ar spune alții.

Și încă un lucru: copiii înțeleg ce le spunem. Este adevărat că uită repede, dar aici intervine răbdarea și dragostea noastră față de ei.

Eu te-am făcut, eu te omor!

Nu știu voi, dar eu auzeam cuvintele astea des. Și nu de la părinții mei, cât de la alții. Mi se părea înfiorător! Mă temeam pentru prietenii mei care nu aveau mai mult de 5-6 ani. Și dacă mie îmi era teamă, vă imaginați cum se simțeau ei? Sau ce fel de adulți au ajuns?

Copiii nu pot înțelege că suntem stresați, obosiți sau bolnavi dacă nu le explicăm. Și atunci, nu este clar că o astfel de atitudine îi va face să creadă că nu sunt suficienți de buni? Oare o astfel de umilință nu le va deteriora stima de sine?

Din păcate, asta se întâmplă. Și tot din păcate, lucrul acesta are efecte pe termen lung. Va crește și nu va avea încredere în el, nu va ști să ceară atunci când i se cuvine, nu va ști cum să ia o decizie, nu va ști să-și asume riscurile pentru că stima de sine i-a fost de mult deteriorată. Și atunci? De ce să ne umilim copiii? Doar pentru a ne simți noi niște persoane cu autoritate? Sau poate importante? Sau poate pentru că la rândul nostru așa am fost crescuți și ni se pare că am ajuns bine?

Copiii se cresc cu iubire, nu cu umilință și tind să cred că nu există excepții. Poate că ar trebui să ne oferim un răgaz, să ne gândim de ce avem comportamentul acesta, de ce devenim irascibili, dar mai ales, bine ar fi să reflectăm înainte de a deschide gura sau înainte de a alege să avem un comportament anume față de copil.

Tu ce părere ai?

Recomandă acest articol:

Facebook Twitter gplus

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te așteptăm și pe pagina noastră de Facebook!

 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod