Păreri, sfaturi
-
0 0Buna dimineața! Îmi cer scuze de la inceput daca nu voi fi foarte coerenta, sunt obosita și crunt de supărată. Pe scurt: sunt de 7 ani cu un bărbat, necăsătoriți, de vreo 4 ani incercam sa avem un copil. Am incercat acacum prin FIV, embrionii congelați pt că endometrul meu a refuzat să aibă grosimea corespunzătoare. Am schimbat medicul și la ecografia de zilele trecute a fost ok, vesti bune. Numai că din cauza serviciului partenerul meu nu-si poate lua acum concediu și să plecăm (embrionii sunt înafara, acolo am făcut fertilizarea). M-a deranjat reacția lui, mă așteptam să se bucure că organismul meu a răspuns la tratament dar nu prea a aratat-o. A zis că se bucură dar nu înțelege cum la celălalt medic nu am avut rezultate și la dr actual este ok din prima luna. Cică este f surprins. Așa o fi și văd eu lucrurile greșit. Mai vreau să menționez că acum 6 luni am pierdut-o și pe mana, deci sunt "orfană". Îmi este greu sa accept realitatea, credeți-ma. Aseară partenerul meu a zis că se duce până la bar cu niste prieteni. Nu m-am opus. Pe la ora 4 m-am trezit și el nu venise. I-am dat mesaj, mi-a zis că este acasă la alt prieten, își serba ăla onomastica. L-am întrebat când vine și mi-a zis că nu știe, vede el. M-am enervat, i-am zis sa sa ramana la ăla și el a zis "cum vrei". L-am întrebat dacă sunt mai importanți ei decât mine și a zis că fiecare cu importanta lui. M-am supărat rău și l-am lăsat în ale lui. Nu-mi plac prietenii lui, nu au partenere, sunt prin baruri destul de des( cel mai loiali client al barului este chiar frate-su) și mereu îl întărâta pe soțul meu ( gen "lasa că așa sunt toate...ai lanțul scurt....ești sub papuc , etc) De când a murit mama, când mă enervez, am o reacție care nu-mi place: mă apucă panica, frica că rămân singura, că mă va parasi și el și tremur, plâng, parca nu-mi pot controla mintea. A venit acasă, ,l-am întrebat dacă nu era normal să mă anunțe că a plecat la ziua ăluia, și să vina după 3-4 ore. Mi-a răspuns că nu era normal, că de ce m-am trezit. Am făcut iar o criza de panica, am zis că mă duc după mama sa o aduc acasă , mi-a zis că lui îi este somn, sa ne culcam, nu am mai judecat și i-am tras o palmă zdravănă. Nu sunt violenta, dar mi-a fost teama că nu mai sunt importanta pt el. Mi-am cerut iertare, nu vrea sa ma vadă sau să-l ating. L-am lăsat să se culce, degeaba l-am rugat sa mă ierte. Nu știu ce să fac, nu vreau sa ne despărțim dar nu știu ce mai simte. Sunt agitata prin casa, mi-e foarte frică. M-am gândit de câteva ori să mă duc și eu langa părinții mei dar cred că sunt prea lasă să o termin cu viața. De fapt, mi-e frică că o voi face într-un moment de panica. Menționez că nu suntem puștani, avem la 40 de ani. -
Buna Nicole,
Faptul ca ai suferit pierderea mamei este o trauma pentru tine. Avand in vedere ca au trecut 6 luni de la acel eveniment usor usor trebuie sa treci peste si sa te gandesti ca mama ta isi doreste sa fie mandra de viata fiicei ei. Traieste cu lucru asta in minte. Mama ta a facut tot ce a putut sa te creasca si sa te educe pt ca tu sa te descurci si sa fii pe picioarele tale. E timpul sa fii destul de matura si sa te comporti in consecinta.
Observ ca initial ai zis ca esti de 7ani cu un barbat, necasatoriti apoi zici ca fratele lui il intarata pe sotul tau. Comportamentul tau pare al unei sotii cicalitoare. Un astfel de comportament il indeparteaza cu siguranta mai ales ca tu nu esti sotia lui. Prietenul tau pare destul de echilibrat si te accepta deocamdata dar daca continui pe drumul asta nu stiu cat mai e dispus sa te tolereze.
Daca ai atacuri de panica eu zic sa vorbesti cu un specialist inainte ca lucrurile sa degenereze. Viata e un dar si trebuie tratata ca atare. Nu cred ca suntem in masura sa ne batem joc de ea.
Succes! -
