Insarcinata la 19 ani, cum ii spun mamei?
-
0 0Si ce sa faci cu el ,sa-l arunci la tomberon?Un copil e o fiinta ca si tine ,a venit cu rostul lui,multe femei si-au crescut copilul singure,D-zeu le aranjeaza pe toate,in plus fata spune ca taticul doreste copilul,sa se inteleaga impreunacare e cea mai buna rezolvare.Totusi ceva ma face sa cred ca nici taticul nu e asa responsabil,daca ar iubi-o cu adevarat s-ar ducu impreuna la parintii fetei si-ar discuta omeneneste si n-ar mai avea nevoie de alte pareri.
-
igivansenior said:
BOGDY.2000 said:Nicaieri,nu scrie de avort,,era numai un gand la o idee posibila de-a mamei sale,fata e disperata ,are nevoie de sfaturi ci nu de imaginatie bogata,nu?Daca baiatul are serviciu si daca are si casa ,de ce nu se muta impreuna?Poate gaseste mai multa intelegere la parintii lui ca oricum sarcina e inaintata si pana la urma timpul le rezolva pe toate
BA' DA' CE IMAGINATIE AI!! TE-AI GANDIT LA CE O SA GANDEASCA MAICA-SA!
poti sa gandesti la ce ma gandesc acum??
-
-
BOGDY.2000 said:Si ce sa faci cu el ,sa-l arunci la tomberon?Un copil e o fiinta ca si tine ,a venit cu rostul lui,multe femei si-au crescut copilul singure,D-zeu le aranjeaza pe toate,in plus fata spune ca taticul doreste copilul,sa se inteleaga impreunacare e cea mai buna rezolvare.Totusi ceva ma face sa cred ca nici taticul nu e asa responsabil,daca ar iubi-o cu adevarat s-ar ducu impreuna la parintii fetei si-ar discuta omeneneste si n-ar mai avea nevoie de alte pareri.
Da, dar erau trecute prin multe si stiau sa se descurce, dar fatuca asta se teme si sa-I spuna ma-sii. Cata incredere are ea (fata) in ea?
Cat ar fi de responsabil, la ei se schimba usor macazul.
-
BOGDY.2000 said:Eu am pierdut un copil,un inger,acum 10 saptamani,un baiat de 16 ani care s-a luptat cu cea mai cumplita boala.Crede-ma nici un lucru nu este atat de grav incat sa nu-l poti ierta copilului tau,oare noi suntem fara de pacate?
Imi pare foarte rau, cred ca e cumplit!
Sa te intareasca Dumnezeu ca sa duci crucea asta atat de grea! -
Am scris ceva zilele trecute si va pun aci sa cititi, sper sa va placa...
Și acum, după cinci ani de la întâmplare, Petre lăcrimează când povesteşte şi se vede, se simte că este cea mai importantă întâmplare din viaţa lui, orice va mai trăi în viitor. Sunt pe terasă la Janot el şi şapte-opt amici în faţa unui pahar de vin alb sau bere, neapărat însoţit de alune, măsline, pizze mici şi rotunde. Căci Janot vine din Vest şi aşa a văzut acolo: dai omului să bea, dar să-i dai alături şi ceva de mâncare ca să nu se îmbete. Acest om foarte glumeţ şi plăcut s-a născut în Tunisia acum mai bine de şaptezeci de ani. De foarte tânăr a emigrat în Italia, apoi în Franţa, ca la bătrâneţe, îndrăgostit lulea de o româncă, să vină în România să deschidă un bar. Barul este plin ochi mereu, are televizor, are rafturi cu cărţi, reviste şi ziare. Janot pune casete cu filme bune, vechi, de dragoste, aşa că lumea vine să petreacă un ceas-două, unii stau chiar cu orele să joace table, remi, cărţi ori şah. Este unul dintre barurile de succes din Bucureşti – “La barul lui Janot”.
Era o zi caldă de august, ca acum, poate mai caldă, iar eu mă întorceam obosit de la muncă. Vinerea tot omul este obosit şi mă gândeam dacă să plec la ai mei la ţară în seara aia ori a doua zi dimineaţă. Le-am promis că le dau o mână de ajutor la vie. Şi când mă gândeam eu aşa…dau să parchez maşina în faţa blocului. Chiar în faţa scării sunt tomberoane de gunoi, ştiţi, din acelea pentru plastic, sticlă hârtie şi altele, iar eu mă enervez mereu dacă văd gunoaie pe jos. Îţi trebuie şcoală sau ce ca să arunci, domnule, sticla ori cutia, ori alt gunoi în tomberon ? De ce să-l laşi pe jos ? Văd o cutie de pantofi. Nesimţitul, îmi zic, că era cutie mare de pantofi bărbăteşti, şi mă duc acolo să o iau şi să o arunc. Când colo… ce să văd ? Şi aici Petre face o pauză căci ştie ce efect va avea şi se bucură deja, se vede pe chipul lui lumina. Cei ce au mai auzit povestea le fac semn celor ce încă nu o ştiu să fie atenţi şi să asculte bine grozăvia. Janot vine şi el să guste momentul, dar nu vine cu mâna goală ci cu noi pizze rotunde şi alte pahare pline, din partea casei.
– Ei ? Ce ai văzut ? Ce puteai să vezi ? Ce era acolo ? curgeau întrebările curioşilor.
– Când colo în cutie era un copil mic, nou născut. Petre nu mai putea de bucurie când vedea mirarea tuturor, chiar şi cei ce ştiau povestea se mirau din nou.
– Vă puteţi da seama că m-am speriat. M-am uitat în sus şi peste tot, m-am uitat la copil şi nu ştiam ce să fac. Apoi am luat cutia, am deschis uşa de la intrare şi am început să urc scările. Noroc că era un copil cuminte, nu plângea, dar plângeam eu. Cum să laşi tu copil mic nou născut la gunoi ? Ce suflet de mamă, ce om eşti ? Şi tremuram. Eu nu am copii, nu a fost să fie să am copii aşa că pentru mine un copil este lucru mare, este lucru sfânt.
Petre este un om simplu care duce o viaţă simplă. S-a născut la ţară, dar pe la doisprezece ani a spus părinţilor că nu-i place şcoala şi că vrea să muncească, iar părinţii nu au avut nimic împotrivă. Aşa că Petre munceşte într-o fabrică şi în zilele noastre – este muncitor. El urca scările cu cutia aceasta extraordinară, dar în sufletul lui amintirile revin mai intens decât oricând. Urca liniştit scările către etajul patru şi în ziua aceea de toamnă, dar în casă îl aştepta soţia, fosta soţie cu două valize mari, pregătită de plecare. “Nu te mai iubesc, Petre ! Este inutil să mai stăm împreună.” Şi dusă a fost. Degeaba a stat el în genunchi şi şi-a cerut iertare nici el nu ştia bine pentru ce, degeaba a implorat-o să nu plece, ea a plecat. Apoi a aflat că iubea pe cineva cunoscut pe Internet. Ce prostie ! Să iubeşti pe Internet ! Poate de aceea Petre nici nu vrea să audă de el.
– Am intrat în casă, am pus cutia pe pat şi imediat mi-am spălat mâinile ca să fiu curat când iau copilul – nu am ţinut niciodată un copil în braţe, nici nu va daţi seama cât îmi tremura inima. Noroc că era cuminte, nu plângea şi avea nişte ochi foarte vioi care mă priveau. În cutie era un biberon cu lapte şi o scrisoare, aşa că mi-am pus ochelarii şi am citit-o în grabă. Era o studentă, o mamă tânără care-i scria fetiţei că nu a putut să o ţină şi să o ierte. Erau acolo mai multe vorbe, dar nu le-am citit. Explicaţii şi iar explicaţii. Ciudat, nu mi-a trecut prin cap să anunţ Poliţia. Stăteam aşa cu fetia aia în braţe şi mă minunam. Când a început să plângă i-am dat biberonul şi a mâncat bine. Eram foarte fericit. A trecut mai bine de o oră, ora aceea a fost cea mai fericită din viaţa mea. Nu după mult timp aud în uşă bătăi puternice care îmi îngheaţă inima. Cine să fie ? Oare Poliţia ? Deschid cu frică. Era o tânără, o fată plăpândă, toată plansă şi disperată, care mă întreba dacă am găsit cumva o cutie cu un
copil în faţa blocului. Am răspuns imediat că da. A bătut la toţi vecinii. Eu eram ultimul, iar ea rămăsese fără speranţă. “Şi aţi anunţat Poliţia ?” întrebă ea şi intră aproape înnebunită în casă. “Nu, nu am anunţat pe nimeni.”. Mi-a sărit de gât să mă îmbrăţişeze şi şi-a luat fetiţa în braţe. O ruga să o ierte şi-i spunea acolo tot felul de lucruri foarte înduioşătoare, chiar şi o piatră ar fi plâns.
Amicii lui Petre erau cu toţii emoţionaţi, iar unii îşi ştergeau discret lacrimile. Janot a mai dat un rând din partea casei. De-acum urma partea cea mai frumoasă. Tânăra i-a dat fetiţei numele de Petruţa. Iar Petre face parte din viaţa ei, din viaţă lor. Mâine Petruţa împlineşte cinci ani.
– Sunteţi căsătoriţi ?
– O, nu, răspunde Petre roşind puternic, semn că s-a gândit dar că nu a îndrăznit să meargă cu gândul mai departe, sunt om la peste cincizeci de ani iar ea e tânără, îmi poate fi fiică. În ziua aceea i-am propus să rămână în casa mea căci am multe camere, să-şi crească fata, dar a zis nu. Părinţii ei nu ştiau de sarcină, un coleg i-ar fi promis marea cu sarea, dar a părăsit-o…mulţi bărbaţi proşti fac aşa. Dar m-a lăsat să o văd când vreau pe Petruţa. Am văzut-o crescând. Mâine-i ziua ei, dar maică-sa m-a rugat ca nu cumva să-i cumpăr tabletă sau celular şi nici haine de firmă, căci ştie că o răsfăţ, ci jocuri creative şi cărţi. Este lumina ochilor mei şi toată averea mea va rămâne la ea, să-i fie viaţa un pic mai uşoară.
Petre nu ştie ce înseamnă el pentru tânăra de atunci. Ea îl iubeşte, dar aceasta este o altă poveste care, dacă va fi, se va povesti. -
-
white_storm2 said:
BOGDY.2000 said:Si ce sa faci cu el ,sa-l arunci la tomberon?Un copil e o fiinta ca si tine ,a venit cu rostul lui,multe femei si-au crescut copilul singure,D-zeu le aranjeaza pe toate,in plus fata spune ca taticul doreste copilul,sa se inteleaga impreunacare e cea mai buna rezolvare.Totusi ceva ma face sa cred ca nici taticul nu e asa responsabil,daca ar iubi-o cu adevarat s-ar ducu impreuna la parintii fetei si-ar discuta omeneneste si n-ar mai avea nevoie de alte pareri.
Da, dar erau trecute prin multe si stiau sa se descurce, dar fatuca asta se teme si sa-I spuna ma-sii. Cata incredere are ea (fata) in ea?
Cat ar fi de responsabil, la ei se schimba usor macazul. -
trebuie sa-si faca curaj intr-un fel,cunosc o mamica care s-a despartit cu doi copilasi,din care unul cu handicap,i-a lasat la casa de copiii si a plecat in Italia la munca.Cand s-a pus un pic pe picioare a venit si-a luat ambii copii acolo,oricine poate face asta.Totusi nu inteleg,22 de saptamani e o sarcina mare ,cum asteapta taticul copilul,el nu stie de situatia ei de acasa,ce va face, va naste la camin?
-
-
Ma doare sufletul dupa un bebe mic,din pacate eu nu mai pot avea,poate intr-o zi imi va pune si mie cineva o cutie in fata usii,in fiecare zi ma rog sa-mi dea Domnul un semn,ar fi cel mai fericit copil din lume.Tocmai de aceea cred ca nimeni nu ar trebui sa treaca printr-o tragedie pt a avea curaj sa protejeze ceea ce iubeste.Mi-am cerut iertare la fiul meu in genunchi ,desi a fost un copil special,pt fiecare cearta ,repros,pt fiecare zi in care nu i-am spus cat de mult il iubesc si in care nu l-am luat in brate.Ochii lui atat de blanzi, care au inteles ce se intampla,fiindca in ultima faza nu mai vorbea,mi-au spus cat de mult ma iubeste si ca ma iarta,Oare noi nu putem ierta greselile copiilor nostri,daca fatei ii este teama de mama posibil si mama a gresit undeva de nu sunt cat de cat apropiate
-
-
-
dadeundee said:Buna! am aproape 20 de ani si sunt insarcinata in 22 saptamani... Nu am avut puterea sa fac avort asa ca sunt intr-o situatie ciudata. Tatal copilului e fericit si abea asteapta, mama nu stie nici de relatia mea cu el, nici de sarcina. EL este angajat si are un salar de aproape 3000 de lei, nu bea, nu fumeaza, mama nu il suporta.
Imi e frica de mor... nu am curaj sa ii spun mamei pentru ca, desi stiu ca isi doreste un nepot, nu il vrea acum. Sunt si studenta in anul 2 si deocamdata stau la camin. A mai fost cineva intr-o astfel de situatie? cum ati procedat? ce sa fac?Iti asumi consecintele sexului premarital si iti aduci copilul pe lume si l cresti ! Altceva n ai de facut !
-
Nici nu am pretentia ca as fi specialista in ceva ,dar referitor la faptul ca mama sa ii va da cu piciorul in fund si ca nu o va ierta sau nu va intelege pana la urma,ma gandesc ca ori nu aveti copii ,ori sunt prea perfecti si n-au gresit niciodata sau poate ca sunteti fara de prihana.CARE MAMA NU SI-AR AJUTA COPILUL?Asta incerc sa spun,sa-si deschida inima in fata mamei sale fara nici o frica,oricum nu are varianta
-
Da' de unde stii tu cum sunt relatiile intre ele? Tu ai suferit o trauma, te macina greselile facute cu fiul tau pe care l-ai pierdut si gasesti asemanari cu cazul asta. Mi se face rau la gandul de a pierde un copil si te cred din tot sufletul ca I-ai da acum toata libertatea dorita, dar nu este ceva realist.
-
COPILULUI MEU n-a fost nevoie sa-i interzic sau sa-l invat vreodata ceva,un copil care de mic a avut o gandire matura si o spiritulitate inalta,intr-un cuvant ca sa intelegi a fost un copil stelar,un copil de cristal stia singur sa discearna ,dimpotriva il dadeam afara pe poarta sa mai iasa si el.,greseala mea a fost ca nu mi-am petrecut mai mult timpul cu el ,sa ma fi bucurat mai mult de putinul timp in care a fost cu mine.De ce?Din cauza acestei alergaturi de zi cu zi,sa le pferim cele mai bune conditii.Oare crezi ca acei copii care au tot ce-si doresc material,dar isi vad rar parintii sunt fericiti?Ce crezi ca este realist?Sa-i tii intr-o colivie de aur si sa le reprosezi toata ziua cat de mult te sacrifici pt binele lor?Dar ei cand au venit pe lume ti-au pus cumva conditii au cerut in schimb anumite sacrificii si investitii de la tine?Si pt noi s-au sacrificat parintii nostri,ca asta-i legea firii.Ne dorim de la copiii nostri sa devina mai buni ca noi iar in cazul in care dau gres incepem sa le reprosam ca am investit in ei si ei si-au ratat viata sau daca nu suntem in public ii mai dam si cu capul de pereti?Mi se pare o gandire cam dictatoriala,furia nejustificata in cazul unei greseli,repet nici o greseala nu poate fi atat de mare incat sa nu poata fi iertata de o mama,este de fapt a noastra ,a parintilor,nici un parinte n-ar recunoaste ca daca copilul a gresit are si el o parte de vina.Avem asteptari marete de la copiii nostri,dar de fapt suntem egoisti:sa inveti bine ca sa fiu mandru cu tine,sa fii cuminte ca ma faci de rasul lumii ,daca fac asta suntem mandri ca avem cei mai buni copii,daca nu ii renegam.cum vine aia?Nu conteaza,buni sau rai,urati sau frumosi,destepti mai mult sau mai putin,trebuie iubiti si iertati intotdeauna.Noi stim ce ne dorim de la copiii nostri ,dar ce-si doresc ei stim?Sau nu conteaza ce vor ei ca de, noi suntem mai destepti ?Greselile lor sunt de fapt greselile comportamentului nostru fata de ei,dar asta e cu totul alta discutie si nici n-am pretentia sa intelegi,il ,mai am pe sotul meu caruia incerc sa-i explic degeaba aceste lucruri de 20 de ani.Copiii ne-au fost dati pt a avea grija de ei,a-i ajuta ,intelege si sustine nu pt a ne satisface noua orgoliile,Referitor la caz ,indiferent de relatiile cu mama sa ,trebuie sa-si asume riscul si sa-i spuna ,indiferent de reactia ei.Dupa va sti mai bine ce are de facut
-
-
BOGDY.2000
Condoleante. Nu cred ca poate exista (pe lume) durere mai mare (ca parinte) decat sa iti petreci copilul pe ultimul drum.
Subscriu in totalitate la ceea ce ai spus la sus, ca un parinte trebuie sa isi sustina copilul. Totusi, inteleg si punctul de vedere al mamei. Cred ca orice parinte (normal) e alaturi de copil indiferent de situatie. -
dadeundee said:Buna! am aproape 20 de ani si sunt insarcinata in 22 saptamani... Nu am avut puterea sa fac avort asa ca sunt intr-o situatie ciudata. Tatal copilului e fericit si abea asteapta, mama nu stie nici de relatia mea cu el, nici de sarcina. EL este angajat si are un salar de aproape 3000 de lei, nu bea, nu fumeaza, mama nu il suporta.
Imi e frica de mor... nu am curaj sa ii spun mamei pentru ca, desi stiu ca isi doreste un nepot, nu il vrea acum. Sunt si studenta in anul 2 si deocamdata stau la camin. A mai fost cineva intr-o astfel de situatie? cum ati procedat? ce sa fac?Subscriu la ideea cu invitatia: tu si prietenul tau iesiti in oras cu mama ta, la o prajitura ceva, si spuneti-i impreuna vestea, cu calm, fara mutre de vinovatie . O sa fie ea la inceput deranjata, dar pe urma, sincer, nu am vazut bunici care sa nu-si iubeasca nepotii. Chiar daca sunt soacre inversunate impotriva nurorilor sau ginerilor, dar nepotii au un loc aparte.
E greu sa cresti un copil, dar si mai greu este sa traiesti cu remuscari mai tarziu ca ai renuntat la el sau mai rau sa te trezesti pe la 40 si, cu regrete ca n-ai avut timp sa faci propriul tau copil, pt ca ai avut alte prioritati cum ar fi numeroasele examene la facultate, stagii, deplasari si avansari cu jobul, casa, mobila, masina... si tot asa.
Sigur, societatea ne-a invatat ca trebuie o nunta ca in povesti, o mireasa si un mire cu cariere , o casa, o masina, si la urma, ultimul pe lista ....un copil, dupa ce ai reusit sa-ti mobilezi si pivnita, si sa-ti iei si argintarie etc etc . Dar viata nu tine cont de societate si curge in ritmul ei, si poate ca e mai bine asa...
Nu traim vremuri de razboi..., nu traim nici macar pe vremea lui Impuscatu' cand trebuia sa ne sculam la 4 dimineata si sa facem coada la lapte si la multe altele(si chiar si asa, oamenii tot si-au crescut copiii) Vremurile s-au schimbat, se vor gasi si mijloace materiale sa-l cresti, sigur , vei face sacrificii, poate nu iti vei lua tie cizme noi in fiecare an, iti vei mai cumpara si hainute la second -hand, vei renunta poate la ceva distractii pe litoral ... dar, esti tânara, ai toata viata in fata. Mai exista si bursa la facultate, si organizatii pt mama-copil unde poti gasi un ajutor cat de mic, dar conteaza si ala.
Ai mama tanara, ai barbat , eu zic ca nu esti de plâns. si, tine minte, in mama ta trebuie sa ai mereu un aliat; chiar daca iti va spune vorbe grele, nu o sfida, nu o contrazice, las-o sa-si verse focul, dar fii mereu cu respect fata de ea, caci va fi sprijinul tau si al copilului tau tot restul vietii.
Hai, curaj ,
cu drag,
coana_mare