Arpacașul nu există doar pentru colivă
Până acum vreun an, când am făcut prima mea colivă – asta pentru că-mi era foarte poftă şi nu din alt motiv – arpacaşul era pentru mine treabă serioasă, de bunici, şi nicidecum ceva cu care să se joace copiii 
.
Well, am realizat abia atunci ce versatil poate fi arpacaşul, o cereală extraordinară din punctul meu de vedere. Arpacaşul este, de fapt, grâu decorticat, iar rolul lui pe lumea asta e mult mai complex decât să se transforme în colivă, fie ea şi una delicioasă, cu multă nucă şi rom.
Arpacaşul poate înlocui cu succes toate pseudocerealele aflate prin magazine. Adică în loc să-i daţi copilului crănţănele dintr-o pungă foarte colorată cu animale îmbrăcate în haine colorate pe pe ea, mai bine îi fierbeţi nişte arpacaş pe care i-l puneţi în lapte, pentru un mic dejun sănătos şi săţios.
Dar, cum spuneam, noi acum facem treburi de oameni mari, adică un risotto de arpacaş cu ciuperci şi nuci. Mai întâi, căliţi în ulei de măsline cu puţin unt nişte legume tocate: ceapă, praz, morcov, ţelină rădăcină. Când sunt uşor aurite, puneţi o cană de arpacaş şi îl sotaţi încă vreo cinci minute. Adăugaţi apoi puţină supă de pui sau de legume (sau chiar apă), acoperiţi vasul şi lăsaţi totul să fiarbă la foc mic, până când arpacaşul absoarbe lichidul. Repetaţi operaţia asta de vreo 4 – 5 ori (arpacaşul fierbe mai greu decât orezul, deci va dura mai mult de o oră). Puteţi să şi gustaţi la un moment dat – de fapt, când găteşti e esenţial să guşti – iar când constataţi că e aproape fiert puneţi şi ciupercile champignon, tăiate pe jumătate. Peste vreo 15 minute asezonaţi cu sare şi piper, adăugaţi câteva nuci tocate grosier şi acoperiţi vasul. Dacă vi se pare că are o consistenţă prea subţire, nu vă distrugeţi seara şi self-esteem-ul gândindu-vă că sunteţi un bucătar jalnic, arpacaşul va continua să absoarbă lichidul chiar şi după ce luaţi vasul de pe aragaz.
Când îl mâncaţi, puteţi să-i radeţi nişte parmezan în cap, sau să-i mai puneţi câteva nuci tocate. Mie mi s-a părut mult, mult mai bun a doua zi, rece.
Şi nu uitaţi că mâncarea cu suflet vine de la Farfuridi.ro!
Remediu pentru depresia albă
Yes, dear all, știu, sunt inconsecventă. Dar cât poate să stea omul în perioada verde? Uneori mai ajunge și-n aia albastră, când în zloata de-afară ți se îneacă toate corăbiile. Asta dacă nu te afunzi tu mai întâi într-o depresie, pentru că vrei soare și bicicletă, și cafea pe o terasa, și pisici tolănite la soare, și păpădii să le sufli-n vânt, și lobodă, ștevie și leurdă!
Iar dacă ninsoarea pornește din nou, ca acum (adică aseară, când scriam eu), ce te-ar mai ține pe linia de plutire a bălților din București? Well, my dear all, there is something. De fapt, pentru mine sunt chiar două lucruri. Faptul că peste exact o săptămână voi mângâia pisici tolănite la soare și voi împărți cu ele un sandviș cu macrou cumpărat din port, în Istanbul și… o tuslama fierbinte, tot de inspirație otomană. Asta făcută-n România.
Nu știu dacă v-am mai spus și mi-e lene să caut în postările vechi, dar nu ne putem lăuda cu nici măcar o mâncare pur românească. Micii, sarmalele, borșul, ciorba de burtă – toate sunt doar împrumuturi și adaptări.
La fel și tuslamaua, o mâncare făcută din burtă, de inspirație turcească. E extrem de simplă, dar pe măsură de gustoasă, pentru cei care gustă „genul“. Aveți nevoie de burtă de vită (întotdeauna proaspătă, nu congelată, nu prefiartă, care nu-s altceva decât niște surogate fără gust). Pe care o spălați bine-bine și o puneți la fiert cu multă apă și câteva oase de vită mari, cu măduvă în ele. După ce clocotește, o spumuiți, apoi o lăsați să fiarbă la foc mic, într-un vas acoperit cu capac, cam două ore. Adăugați apoi legume: 1-2 cepe, 2 morcovi, un păstârnac, un ardei gras și mai lăsați totul să fiarbă încă o oră și jumătate sau două, până când burta este gata. O lăsați să se răcească, apoi o curățați de eventualele reziduuri (pieliță, grăsime), o tăiați fâșii și o puneți din nou în supă, pe care o clocotiți. Faceți apoi un sos din smântână fermentată și iaurt tare (în proporție de 50 %), usturoi, oțet și puțin ulei de măsline, sos condimentat cu sare și piper, în care puneți apoi burta extra-fierbinte. Un ardei roșu, proapăt, iute, e tușa finală a unui fel de mâncare cu proprietăți antidepresive.
Și nu uitați că mâncarea cu suflet va vine de la Farfuridi.ro!
PS Cred că este primul post fără niciun smiley. Că tot vorbeam de depresie…
Ce se asortează cu zăpada? Gratin de broccoli
Pentru unii mumă, pentru alţii ciumă. Şi se mai găseşte-n hipermarketuri chiar şi după ce rafturile au fost devalizate de cetăţenii înfometaţi. De unde deduc că e mai mult ciumă, decât mumă . Despre broccoli vorbesc. Dacă ar şti toată lumea cât de bună e leguma asta şi ce proprietăţi are ea… Nu mai vorbesc despre preţul absolut decent, deşi la începuturile lui pe piaţa din România broccoli proaspăt avea un preţ prohibitiv pentru multă lume.
Cred că mulţi (şi mai ales copiii) îl resping pentru că e preparat facil, fara imaginație. Broccoli în apă sau în abur nu sună prea apetisant, dar un sos puţin mai elaborat alături poate face minuni. Preferatul meu la broccoli natur e sosul Hollandaise.
Însă şi broccoli gratinat, abia scos din cuptor, rumenit şi aburind, se asortează perfect cu zăpada. Şi nu mă refer doar la culori. Broccoli predomină în acest gratin (50 %, adică o „pălărie“ de vreo 500 de grame), însă am făcut o combinaţie în care am mai pus cartofi şi dovlecel.
Bucheţelele de broccoli crud, un dovlecel mediu, tăiat felii, şi doi cartofi tăiaţi în cuburi mici (fierţi 5 minute) se aşează în straturi, într-o tavă unsă din belşug cu unt şi tapetată cu pesmet (care va absorbi lichidul lăsat de legume). Presăraţi puţină sare peste legume, apoi turnaţi un amestec de smântână lichidă, grasă (30%) şi făină: 200 de ml de smântână şi o lingură de făină.
Turnaţi acest amestec peste legume, presăraţi 2 linguri de pesmet şi lăsaţi tava la cuptor, la foc mediu (180 de grade) aproximativ 20 de minute, până când gratinul se rumeneşte. Apoi puneţi peste legume cheddar sau caşcaval ras, sau amândouă, sau felii de mozzarella, sau parmezan, sau orice altă brânză vă place. Ideal ar fi să fie din aia care se topeşte şi se întinde şi e juicy şi gustooooasăăă. După 10 minute, brânza e topită, gratinul e gata, iar voi trebuie să mai aveţi doar puţintică răbdare, ca să nu se lase cu cod roşu de arsuri pe limbă.
Și nu uitați că mâncarea cu suflet vine de la Farfuridi.ro!
Sosul preferat al legumelor la grătar
Pentru că peste exact două săptămâni mă voi întoarce în locul care m-a sedus cum doar un alt oraş din lumea asta a mai reuşit s-o facă, în Istanbul, oraş al extremelor şi-al inimii mele, o să prefigurez această călătorie cu o părticică din exhuberanta bucătărie turcească.
Ştiu, cu gândul la Istanbul, am intrat în perioada turcească de ceva vreme şi vă mărturisesc că nu-i deloc albastră , ci colorată şi explozivă.
Vinetele şi dovlecii sunt printre cele mai întâlnite legume la mesele turcilor, se găsesc fără nicio problemă şi la noi în orice sezon şi mai au un avantaj, în opinia mea. Deşi e clar că sunt crescute în sere, gustul lor nu e radical schimbat iarna faţă de cel pe care-l au vara şi toamna, când e perioada lor.
Şi-uite aşa, c-o vânătă şi-un dovlecel, se mai rezolvă rapid o masă de seară. Rapid şi cu efect de „iar-am-băgat-în-mine-ca-tâmpita-dar-era-atât-de-bun-că-nu-mă-puteam-opri“.:)
Tăiaţi vânăta şi dovlecelul în felii de jumătate de centimetru, le săraţi uşor şi le puneţi pe grătar.Pe măsură ce sunt gata şi le scoateţi, le stropiţi cu ulei de măsline. Acoperiţi apoi vasul şi lăsaţi-le să-şi lase toate sucurile alea minunate.
Între timp preparaţi sosul, deoarece legumele sunt doar pretextul pentru sosul ăsta, în faţa căruia cuvintele pălesc. Zdrobiți câţiva căţei de usturoi (cu cât mai mulţi, cu-atât mai vesel, aşa că eu am pus o turmă-ntreagă în combinaţie. Pardon, o căpăţână). Puneţi apoi 2-3 linguriţe de ulei de măsline, câteva linguri bune de iaurt tare, o linguriţă de miere, suc de lămâie, piper, boia iute, pătrunjel verde tocat şi o lingură de tahini. Tahini e o pastă de seminţe de susan, folosită în mod constant în bucătăria arabă. La noi se găseşte în borcane (de obicei de plastic) la măcelăriile arăbeşti şi la raioanele cu condimente exotice din hipermarketuri şi costă în jur de 20-30 de lei.
Revenind la sosul pentru care vocabularul meu are doar admiraţie, dar nu cuvinte, vă mai spun că omogenizaţi bine toate cele de mai sus şi dregeţi gustul după cum vă place: mai acru, mai dulceag, mai picant sau mai sărat.
Îl turnaţi peste legumele făcute la grătar şi mâncaţi totul cu orez basmati simplu, fiert.
Şi nu uitaţi că mâncarea cu suflet vine de la Farfuridi.ro!
Ciocolata întruchipată: crinkles
În afară de ciocolată, puține lucruri sunt atât de ciocolată pe lumea asta cum sunt crinkleșii. De fapt, sunt ciocolata-ntruchipată, care-ți intră direct în sânge odată ce-ai atins cu buzele suprafața pudrată, ai mușcat marginea sfărâmicioasă și-ai ajuns la miezul compact, moale și fondant din ciocolată.
Așa că, let it snow, let it freeze, pentru că, o să vedeți, puțin ger nu strică la rețeta asta.
Pentru o tavă, adică 12 crinckleși pe numărate – ceea ce ar însemna o cantitate suficientă pentru trei persoane rezonabile sau pentru una scăpată de la dezintoxicare – aveți nevoie de 100 de grame de ciocolată neagră (75% – 85 % cacao) de bună calitate. O topiți la microunde sau la bain marie, după ce ați adăugat și 40 de grame de unt.
După ce s-au topit și răcit adăugați un ou întreg, 125 de grame de zahăr brun și mixați compoziția bine cu mixerul, până se întărește. La final adăugați 25 de grame de cacao de bună calitate și 25 de grame de făină de orez (sau amidon, dacă nu găsiți. Dar găsiți făină de orez pe la magazinele chinezești sau turcești/arăbești). Puneți și jumătate de linguriță de praf de copt, un praf de sare și semințe de vanilie. După ce ați omogenizat combinația, ar trebui s-o lăsați câteva ore la frigider, să se întărească. La mine a funcționat metoda speedy balconul. Adică în jumătate de oră făceam deja biluțe din aluat. Biluțe de mărimea unei cireșe pietroase, care se pervertesc printre prafuri de zahăr pudră și se pun într-o tavă cu hârtie de copt.
Se pun apoi în cuptorul bine încălzit și se lasă 9-10 minute la 170 de grade (foc mediu). După ce s-au copt se mai lasă 5 minute în cuptor, cu ușa deschisă, iar atunci când le mâncați trebuie să fie reci ca sufletul lui Grinch. Dar vă asigur că vor misrosi cu totul altfel .
Și nu uitați că mâncarea cu suflet vine de la Farfuridi.ro!
O salată care dă tonul în Asia
Cred că oricine citește această postare a mâncat măcar o dată dată de ton. De fapt, cred că unii au mâncat de atâtea ori încât nici nu mai vor să audă de ea. Pe la orice restaurant cu specific neromânesc te-ai duce (de fapt, chiar și la alea), găsești în meniu salata de ton. De cele mai multe ori preparată la fel: câteva frunze de salată verde, peste care-au fost aruncate câteva boabe de porumb, două felii de roșie și niște așchii de ton.
Și asta se întâmplă când ai atâtea alte variante îmbietoare, care ar transforma o salată banală în ceva mult mai apetisant decât felul clasic pe care îl știm cu toții. Bine, tre’ să ai și puțină imaginație.
O variantă care-mi place mie foarte mult, e salata de ton cu fasole boabe, dar nu despre asta o să vă povestesc azi. Ci despre un cu un iz asiatic. Am fost ușor sceptică la început, dar cred că o bună bucată de vreme de-acum înainte așa voi prepara tonul.
Pentru salată de ton eu zic să alegeți un pește de bună calitate, chiar dacă e mai scump. În nici un caz fulgii de ton, care sunt un fel de pastă de ton mărunțit și oase. V-aș sfătui să alegeți ton în suc propriu sau în apă, nu în ulei.
Îl găsiți în toate hipermarketurile la raioanele cu produse exotice și e chiar accesibil ca preț. Însă esențial e ca laptele de cocos să fie în stare solidă, ca să poată „lega“ ingredientele. Puneți pe o farfurie câteva frunze de salată verde, apoi salata de ton și ornați cu roșii, felii de avocado și ardei verde iute. E foarte bun și cu felii de ou fiert.
E o salată fresh, ușoară dar sățioasă, perfectă la cină și chiar într-o dietă.
Şi nu uitaţi că mâncarea cu suflet vine de la Farfuridi.ro!
Obsesia unei duminici: minisufleuri cu ierburi aromate
Duminică dimineața, înainte să plec la serviciu. În home-ul unde toate wall-urile prietenilor se-nfrățesc, ce-mi văd mie ochii? Niște minisufleuri umflate de indignare c-au fost sharuite cu status public.
Atât de bine arătau sufleurile alea cu boabe de muștar și ierburi, că imaginea lor m-a bântuit toată ziua. Și cum am idei puține și fixe, ghiciți ce-am făcut eu duminică seara, după ce-am venit de la job? Credeați că minisufleuri cu boabe de muștar și ierburi? Ei bine, nu. Minisufleuri cu brânză și ierburi. Bine, termenul sufleu e un pic relativ în povestea asta, n-au fost niște sufleuri ca la carte, pentru că mi-am permis să improvizez puțin.
Așa că am făcut mai întai un sos bechamel din 50 de grame de unt, 200 de ml de lapte rece, două linguri de faină și un praf de sare. Amestecate energic cu un tel de mamaligă (ca să evit cocoloașele), iar după ce amestecul a clocotit și s-a îngroșat, l-am lăsat să se răcească.
Apoi am adăugat un ou întreg (fără să bat albușul spumă, ca pentru un sufleu veritabil), 50 de grame de cașcaval ras, încă 50 de ml de lapte, două linguri de făină și un praf de praf de copt… cam jumătate de linguriță, să spun. Și, bineînțeles, ierburi uscate (din nou legale ): rozmarin, oregano și busuioc, cu accentul pe rozmarin. Cred că data viitoare încerc și cu măsline feliate.
Apoi am uns cu unt din belșug niște forme de brioșe (tăvițele alea în care faceți brioșe, doar că nu mai puneți formele de hârtie) și le-am umplut puțin mai mult de jumătate cu amestecul de mai sus. Care trebuie să „curgă“, să fie semilichid.
Am pus apoi tăvile în cuptorul bine încins și le-am lăsat la foc mediu (160-170 de grade) timp de 15-20 de minute, până se enervează sufleurile de-și ies din pepeni. Pardon, din forme!
Sunt bune reci, calde sau oricum .
Şi nu uitaţi: mâncarea cu suflet vine de la Farfuridi.ro!
La kebabul românesc
Bucătăria din zona arabă este una dintre preferatele mele. Mi-a plăcut cam tot ce am încercat în România (ce-i drept, feluri clasice, arhicunoscute), dar m-am îndrăgostit iremediabil odată ce am încercat-o chiar la ea acasă.
Şi cred că nu greşesc dacă spun că turcii ne-au cucerit încă o dată, cu shaorma şi kebab. Că în România se vând nişte rude mai îndepărtate şi mai pline de colesterol ale lor, e o altă pveste. Cert e că, alături de bucătăria libaneză, cea turcească se află azi printre preferatele românilor, atunci când nu se dedau la porc .
În bucătăria turcească predomină câteva lucruri: carnea de miel şi de oaie (nu pot decât să mă bucur), legumele (în special vinete, dovlecei, rosii, ardei), uleiul de masline, lintea, orezul, iaurtul, măslinele, fructele uscate. Şi, ceea ce face ca lucrurile s-o ia cu adevărat „razna“, sunt imposibil de minunatele lor condimente.
Aşa că, dacă tot am ajuns zilele trecute într-o măcelărie turcească din Colentina, am profitat şi am luat nişte pulpă de berbecuţ, dar şi nişte carne de vită, pentru că „ţipau“ din vitrină: Kebab! Kebab! Cantităţile de carne au fost cam aceleaşi: 600 de grame de berbecuţ, 400 de grame de vită. Pe care le-am tocat acasă şi le-am condientat cu sare, piper, paprika afumată, sumac, oregano uscat, mentă proaspătă tocată şi 3-4 linguri de ulei de măsline. Am lăsat apoi amestecul în frigider 2-3 ore înainte de a forma nişte kebabi mici, pe care i-am pus pe grătar. Dintre zecile de variante de kebebi din Turcia, unele se fac şi din carne tocată.
Sunt gata după ce stau 3-4 minute pe fiecare parte, iar kebabii ăştia suculenţi sunt extraordinari cu lipie, un sos de iaurt (iaurt cu mentă şi busuioc, puţin usturoi pisat, ardei iute verde şi sare) şi o salată tabouleh (da ştiu, asta e dintr-o poveste libaneză).
Şi nu uitaţi că mâncarea cu suflet vine de la Farfuridi.ro!
De la bunica citire: pui cu smântână
Odată cu zăpada asta anemică de afară mi-am revenit şi eu în simţiri. Câtă ruccola pot totuşi să mănânc?, mi-am zis după ce am primit un pui de ţară cu pielea strălucind mai ceva ca un Glob de Aur. Sau poate mama lui era Cloşca cu ouăle de aur?
În fine, „dilemele“ astea le am acum, căci atunci îmi era prea foame ca să filosofez, aşa că prima idee a fost mai mult una instinctivă, de fapt, o amintire latentă din copilărie: pui cu smântînă. În curte la bunica, trăiau multe găini şi un cocoş rău. Mă ataca de fiecare dată când mă duceam să „recoltez“ ouăle, iar asta era una dintre marile mele plăceri pe vremea aia. Culesul şi număratul ouălor. 
Şi vă daţi seama cum făcea cocoşul ăsta când era vorba de vreo găină din haremul lui care trebuia sacrificată. Dar bunica îi venea mereu de hac.
Aşa că găinile sau puii din curte deveneau o mâncare gustoasă, cu smântână, unt şi mult mărar verde. Bunica avea o tehnică specială, care făcea mâncarea asta deosebită. Înainte să fiarbă puiul în sosul de smântână, îl rumenea pe un grătar, deasupra unui jar.
Însă cum mie mi-ar fi fost destul de greu (deşi nu imposibil) să fac un foc în balconul meu din Berceni, m-am limitat să rumenesc bine bucăţile de pui în unt, într-o tigaie. Cam 10 minute pe fiecare parte, la foc mediu, până prind o crustă crocantă şi aurie.
Între timp, am tocat mărunt două şalote şi le-am călit în puţin unt. Am pus apoi 400 de grame de smântână fermentată şi 100 de ml de smântână dulce (în care am amestecat o linguriţă de făină), iar când au clocotit am „aruncat“ înăuntru bucăţile de pui. Am asezonat cu sare şi piper alb măcinat, am acoperit vasul cu un capac şi l-am pus în cuptor pentru vreo 40 de minute, la foc mediu (160-180 de grade).
La final, o legătură de mărar proaspăt, tocat, a completat „vertijul“ de arome ce ieşeau din oala aia abia scoasă din cuptor. În copilărie mâncam puiul ăsta cu mămăligă, dar nici c-o baghetă rumenită alături nu e de lepădat. Doar dacă eşti la dietă cu șervețele, așa cum auzit că e în trend.
Nu uitaţi, mâncarea cu suflet vine de la Farfuridi.ro!
Plăcinta cu tupeu vs gogoașa înfuriată
Am citit de curând, intr-un ziar britanic (nu mai știu care, că zău aș cita sursa) că în trendurile culinare ale lui 2012 intră murăturile, gogoșile și chiftelele, printre altele. Pe lângă faptul că la români mâncărurile astea sunt ceva nelipsit pe masă în fiecare an, dacă nu cumva în fiecare lună, eu mă încăpățânez să fiu de „modă veche“ și să mă ghidez după trendul culinar al lui 2011, in viziunea celor de la „The Independent“: plăcinta. Nu că plăcinta ar fi vreo necunoscută pentru români.
Numai că, după ce epuizăm variantele de care a auzit orice țânc – cu brânză sărată sau dulce, mere și dovleac – constat că stăm cam prost la capitolul creativitate. Ce-i drept, în unele regiuni mai sunt cunoscute și gătite alte plăcinte (gen vărzări), dar, per ansamblu, știm una și bună. Mă rog, câteva. Și bune, recunosc, don’t kill the messenger .
Așa că azi am o altă idee/sugestie de cină rapidă, că deh, viață de corporație. Dar cum îmi dau demisia promit că vă scriu ceva luung cât o zi de post, însă mult mai apetisant .
Ca să fiu în ton cu ultimele postări, plăcinta asta conține legume și brânză și foarte puțină carne (piept de pui), la care puteți renunța fără probleme. Aveți nevoie de aluat de foietaj, din care tăiați pătrate cu latura de 10-12 centimetri. În mijlocul unui pătrat eu am pus dovleac tăiat cubulețe, morcov, praz, cașcaval de capră și piept de pui. Am picurat puțin ulei de măsline, sare și piper roșu, am uns marginile foii cu ou și am acoperit – cu o altă foaie de aluat. Am presat bine marginile, am uns plăcinta cu ou, am crestat-o și am băgat-o în cupt Continuare»
Dilema omnivorului: noi ce mâncăm când nu mâncăm carne?
Încă ridic şi eu a mirare din sprâncene că faza legumelor nu s-a încheiat după aproape două săptămâni. Cred că de astă vară n-am mai reuşit o asemenea performanţă. De fapt, ideea nu e că am introdus legumele în meniul meu – ele au fost acolo dintotdeauna – ci că am mai renunţat la carne şi am mărit cantitatea de legume. Iar lucrurile bune, extraordinare de bune, cum sunt ficăţeii de pui, aproape că nici nu intră în categoria carne. Mai ales dacă sunt înconjuraţi de salate aromate şi de fructe.
Aşa că o salată caldă cu iceberg şi ruccola, cu struguri şi avocado, cu ficăţei rumeniţi în ulei de măsline şi cu vinegretă de oţet de zmeură nu mai are nevoie de nimic. Poate doar de o felie de pâine de casă.
E simplă, uşoară, iar combinaţia de gusturi (dulce/acru/sărat) şi de texturi face din salata asta o chestie care te cucereşte imediat.
Mai întâi căliţi ficăţeii în ulei de măsline, câteva minute pe fiecare parte, până sunt făcuţi. Nu-i lăsaţi foarte mult, nu sunt buni extraprăjiţi şi tari. Îi condimentaţi doar cu sare, pentru că veţi avea destule alte condimente în salată.
Tăiaţi fâşii o salată iceberg peste care aruncaţi şi vreo două mâini de ruccola sau alte „ierburi“ legale care vă mai plac. Apoi faceţi o vinegretă dintr-un sfert de linguriţă de muştar de Dijon, puţin ulei de măsline (sau câteva picături de ulei de susan, dacă vă place), 1-2 linguriţe de sos de soia, sare de mare, oţet de zmeură (sau de vin sau balsamic).
Turnaţi vinegreta peste salată, amestecaţi şi ornaţi cu câteva boabe de strugure tăiate în jumătate şi cu câteva felii de avocado. Puneţi alături, lângă sau unde vreţi voi şi ficăţeii calzi. Cel mai bine, în stomac .
Citiți despre salată cu brânză caldă de capră (chevre chaud) pe Farfuridi.ro !
Rezultatul unui brainstorming cu mama
Aş putea să-i spun prăjitură cu brânză, dar ar fi un termen mult prea generic. Aş putea să-i spun budincă, dar iarăşi n-ar exprima foarte multe. Pot doar să vă spun că e ceva ce aş lua cu mine pe o insulă pustie. Iar dacă aş ajunge pe un tărâm cu canibali, i-aş converti cu prăjitura asta.
Pentru că mă săturasem de cheesecakeuri – care au şi ele rostul lor pe lumea asta, recunosc – şi pentru că nu voiam nici alte plăcinte sau dulciuri obişnuite cu brânză şi stafide, am pus de-un brainstorming cu mama. Aşa şi-a amintit ea că, prin mezozoicul televiziunii libere din România, a descoperit reţeta asta la nu ştiu ce post şi ne-a făcut-o multă vreme. Eu aveam o vagă amintire – probabil că pe vremea aia eram prea procupată să învăţ să fumez . Apoi am fost prea preocupată să ma las .Dar după ce mi-a spus mama principiile de bază, am zis că am putea avea o seară specială.
Aveti nevoie de 4 ouă, la care separaţi albuşurile de gălbenuşuri. Amestecaţi cu mixerul, gălbenuşurile cu 250-300 de grame de zahăr, 400 de grame de brânză dulce de vaci, 100 de ml de smântână lichidă, dulce şi 150 de grame de unt moale. Adăugaţi apoi 3 linguri de griş şi 2 linguri de făină. Aici v-aş sfătui să vă ascultaţi instinctul şi să mai adăugaţi sau să mai scădeţi o lingură de griş, în funcţie de cum vi se pare compoziţia. Trebuie să curgă, dar să nu fie totuşi foarte moale. Puneţi apoi un plic de praf de copt, albuşurile bătute spumă, un praf de sare, semințe de vanilie și stafide bine hidratate în rom (le lăsaţi măcar o oră în lichid).
Amestecaţi cu o spatulă, de jos în sus, cât să încorporaţi uşor şi aceste ingrediente şi puneţi compoziţia într-o formă de tort cu pereţi detaşabili, tapetată cu hârtie de copt. O lăsaţi în cuptorul bine încălzit 5 minute la foc mare (200 de grade), apoi 50-60 de minute la foc mic (150 de grade).
Rezultatul: o prăjitură aerată, uşoară şi cremoasă în acelaşi timp, în care toate ingredientele s-au contopit, cu o crustă aurie şi uşor caramelizată.
Ce se aude apoi… e sound of silence .
Şi nu uitaţi că mâncarea cu suflet vine de la Farfuridi.ro!
Rulouri calde de dovlecei umplute cu brânză
Pe mine mă ştiţi. Sunt o carnivoră. Bine, nu chiar atât de carnivoră încăt să mă vedeţi vreodată îmbrăcată într-o rochie din carne, aşa, ca pe Lay Gaga. De ce aş irosi nişte fripturi perfect valabile?
Însă vine o vremea în viaţa unui om când trebuie să NU mai taie în carne vie. Ci doar în legume . Aşa că, oricât de greu îmi vine şi mie să cred, zilele astea – nu ştiu cât o să mă ţină – nu vreau să văd în faţa ochilor altceva decât salate, legume sub toate formele, fructe, paste şi, recunosc, lactate şi brânzeturi. Deh, lupul nu-şi poate schimba chiar tot părul.
Dar cum iarna nu e tocmai cel mai bun sezon pentru legume – ştiţi şi voi că fructele şi legumele alea care „pocnesc“ de sănătate prin supermarkeutri sunt, de fapt, nişte bombe cu hormoni – încerc să folosesc legume pe care eu însămi le-am congelat (dovleac, fasole verde, vinete, ardei gras, zmeură, afine) sau să cumpăr din piaţă legume şi fructe despre care măcar pot spera că provin din România, din locuri în care nu s-a vărsat căruţa cu hormoni şi pesticide.
Uneori îmi iese, alteori nu, dar atunci când cumpăr legume şi fructe din hipermarket, încerc măcar să aleg unele al căror gust să nu fie total diferit de cel pe care îl au vara (cum sunt pseudoroşiile şi tristele căpşuni de import). Aşa că dovlecelul sau zucchini (dovlecelul ăla cu coaja de un verde închis) mi se par o alegere decentă, pentru că gustul nu diferă foarte mult între vară şi iarnă.
Ca de cele mai multe ori, e vorba de ceva simplu şi rapid, ca pentru orice corporatist care se respectă şi nu ajunge acasă înainte de 10 seara. Aveţi nevoie de dovlecei medii, de 12-15 cm, pe care îi tăiaţi felii pe lungime. Feliile trebuie să aibă o grosime de jumătate de centimetru. Îi puneţi pe grătarul încins şi îi frigeţi un minut pe fiecare parte. Apoi îi asezonaţi cu sare, piper și cimbru, îi stropiţi cu ulei de măsline extravirgin, iar în mijloc puneţi o bucată de brânză tare, care se topeşte la copt (caşcaval, cheddar, Gruyere, Comte, Raclette, caşcaval de capră). Faceţi un rulou, îl prindeţi cu o scobitoare, iar după ce aţi terminat cu toate feliile de dovlecei, le puneţi într-o tavă, la cuptor, câteva minute, până se topeşte brânza. Dar nu prea tare, căci vreţi totuşi ca rulourile să-şi păstreze forma.
Eu i-am mâncat cu muguri de pin, stropiţi cu puţin suc de lămâie, usturoi şi busuioc proaspăt şi cu pâine făcută în casă, din făină integrală. Aşa, ca orice corporatist care ia o cină decentă, la 10 seara.
Şi nu uitaţi că mâncarea cu suflet vine de la Farfuridi.ro!
„Exotism“ de România
După ce Sărbătorile acestea au trecut româneşte, mi-am luat inima în dinţi şi m-am gândit să vă tentez cu ceva mai puţin obişnuit azi, deşi un fel destul de des întâlnit prin cuhniile boiereşti acum vreme îndelungată: fudulii. Probabil că acesta este momentul în care mulţi dintre voi vor îndrepta mouse-ul spre X-ul din colţul paginii şi vor încerca să-şi şteargă această imagine din minte .
Însă celor care vor avea curaj să rămână în continuare pe această pagină, încercând să dea o şansă fuduliior (as weird as it may sound) le promit că nu vor regreta. Cred că cei mai mulţi resping din start ideea de fudulii gândindu-se la funcţia lor anatomică. Well, în pofida acestui lucru, nişte fudulii bine preparate, în special cele de curcan sau de cocoş, nici măcar nu amintesc de rolul lor iniţial, iar cei care le gustă se vor întreba uimiţi ce mănâncă.
Din punctul meu de vedere, fuduliile de cocoş sunt top of the top, însă nu se mai găsesc de ceva vreme. Eu am mâncat demult, în copilărie, într-un restaurant de la mare (cred ca la Rex), şi ocazional când mai primeam câte-un cocoş de ţară.
Însă azi găsiţi uşor şi în multe magazine fudulii de curcan. Dacă nu vi se va spune ce mâncaţi şi veţi încerca fuduliile, veţi vedea că au o textură foarte fină şi cremoasă, asemănătoare cu cea a măduvioarelor. Iar gustul va depinde foarte mult de felul în care le veţi prepara. Nu e nevoie să le „înecaţi“ în condimente, eu zic că-s cu-atât mai bune cu cât sunt mai simple.
Pentru două persoane aveţi nevoie de 300-400 de grame de fudulii (costă în jur de 40 de lei kilogramul). Le spălaţi bine în apă rece, apoi le sotaţi în ulei de măsline, la foc mediu, 10-15 minute. E posibil ca unele dintre ele să „explodeze“ în tigaie, dar nu-i nicio problemă. După ce le-aţi călit, puteţi pune o ceaşcă de vin alb, sec, sare şi piper şi câţiva căţei de usturoi tocaţi şi să le mai prăjiţi încă 5-7 minute, până se formează un sos. Sau, în loc de vin adăugaţi o ceaşcă mai mare de suc de roşii şi puţin cimbru (doar puţin).
Ambele variante sunt la fel de bune, în opinia mea. De fapt, cred că sunt atât de bune încât să convertească şi un „necredincios“ .
Şi nu uitaţi că mâncarea cu suflet vine de la Farfuridi.ro!
Mâncarea de la Revelion: nimic nu se pierde, totul se transformă!
Cred că puțini sunt cei care, după Crăciun și Anul Nou, nu se confruntă cu o problemă: prea multă mâncare. Eu una trec prin asta în fiecare an în care sunt acasă. Și nu pentru că gătesc chiar atât de mult, ci pentru că gătesc diversificat. Și pentru că, cei care vin în diverse vizite, nu se pot abține.
„Să-ți aducă mama niște sarmale? Nu, mamă, am făcut și noi!“. Zbang, apare o oală cu sarmale! „Să vă dau niște prăjitură? Nu mamă-socră. Las’ că vă aduc când trec pe acolo!“
„Raluca, știu că ai făcut salată de boeuf de Crăciun, de Revelion aduc eu. Și somon fumee. Dar am luat și eu somon fumee.“ Zbang, trei folii cu somon fumee. Și uite-așa m-am trezit și anul ăsta cu frigiderul și „beciul“ plin.
Ei, acum intervine problema mea cea mare. Unele brânzeturi cu mucegai sau piftii mai rezistă ele cât să nu mai gătesc eu câteva zile, dar alte mâncăruri sunt perisabile. Iar eu chiar nu pot arunca mâncare când mă gândesc la sărăcia din alte colțuri de lume. Așa că, nimic nu se pierde ci, după caz, se donează sau se transformă. Despre prima parte sunt convinsă că știți și voi, oameni buni, cum se face, așa că o să vă vorbesc despre transformări.
Ce rămâne, cu siguranță, după masa de Revelion, e friptura, de porc sau de curcan, în cele mai multe cazuri. Ideală pentru transformări, mai ales în sandvișuri. Unul dintre preferatele mele este cel cu piept de curcan, cașcaval și murături, în chiflă de graham, încălzit în aparatul de făcut sandvișuri. Însă pieptul de curcan poate fi mâncat și rece, într-un sandviș cu baghetă, maioneză, muștar cu boabe, sos Tabasco și salată verde.
Friptura de porc poate intra și ea în diverse combinații de sandvișuri, sau poate primi cu bucurie un sos cald, de ciuperci și e minunată lângă un piure. E o cină perfectă tăiată felii mai grosuțe, scăldată într-un sos de roșii, acoperită cu cașcaval și gratinată la cuptor. Dacă aveți friptură de vită, roastbeef, e perfectă rece, tăiată în feliuțe foarte subțiri, într-un sandviș cu pâine de secară și felii de roșii.
Aici sunt doar câteva idei și, așa cum v-am mai spus, numai imaginația voastră vă poate pune limite.
Şi nu uitaţi: mâncarea cu suflet vine de la Farfuridi.ro!
Să începem Anul Nou diplomat
Nu știu alții cum sunt, dar mie mi-au rămas adânc în minte și în suflet câteva gusturi ale copilăriei. Cele mai multe în sensul bun, dar am și câteva sechele, cum ar fi tortul de mere, care și-acum, la mulți ani de la ultima lui apariție în farfuria mea, îmi dă fiori reci .
Însă nu despre tortúrile copilăriei mele vreau să vă povestesc azi , ci despre un tort minunat, pe care bunica ni-l făcea la fiecare Revelion: tortul diplomat. Era cea mai festivă prăjitură din an și nu lipsea niciodată deși, pe vremea aceea, pișcoturile de șampanie, protocalele sau ananasul erau un fel de Sfântul Graal, despre care se știa că există dar nu fuseseră văzute niciodată. Exagerez, evident. Ideea că nu știu cum reușeau ai mei să facă rost de ele, dar reușeau, astfel că la fiecare Revelion aveam tort diplomat.
Așa că vă voi spune azi rețeta bunicii mele, scrisă pe o foaie îngălbenită, păstrată aproape de suflet, ca și amintirile cu ea…
Pentru un tort mare (12-14 porții) aveți nevoie de 6 ouă, de la care veți folosi doar gălbenușurile (din albușuri bunica făcea bezele). Amestecați bine gălbenușurile cu 300 de grame de zahăr și coaja rasă a unei portocale, apoi turnați peste ele 350 de ml de lapte clocotit. Amestecați totul foarte repede cu un tel. Lăsați vasul la foc foarte mic, încă vreo 2-3 minute, amestecând tot timpul, apoi strecurați compoziția și o lăsați să se răcească.
Între timp faceți frișca din smântână de frișcă, nu folosiți substitute fără gust și personalitate cum ar fi praful de frișcă sau frișca vegetală. Există smântână pentru frișcă, din care veți obține exact frișca aia cremoasă și onctuoasă pe care o știați din copilărie. Aveți nevoie de 500 de ml de smântână lichidă specială pentru frișcă și 50 de grame de zahăr, pe care le lăsați să se împrietenească între paletele mixerului până devin o spumă tare și aerată.
Între timp, amestecați în 100 de ml de apă rece 3 plicuri de gelatină, pe care o lăsați apoi într-un vas la bain marie, până se dizolvă. Atenție, nu trebuie fiartă, pentru că își pierde calitățile și nu se va mai coagula.
Luați toate cele de mai sus – amestecul de gălbenușuri, frișca și gelatina -, dar și arome ca vanilie și rom, și le încorporați ușor, cu o spatulă. Într-o formă de tort cu pereții detașabili aranjați un strat de pișcoturi de șampanie și turnați jumătate din amestecul diplomat. După ce se întărește un pic, puneți felii de portocală și bucățele de ananas (proaspăt sau din compot), apoi turnați restul compoziției. Ca să nu aveți surprize neplăcute, oricât de grea ar fi așteptarea, v-aș spune să nu sacrificați tortul înainte de a-l lăsa o noapte la frigider.
Îl puteți orna cu multe fructe (deși v-aș recomanda să păstrați gama portocală/ananas) și cu muuultă frișcă.
Și nu uitați că mâncarea cu suflet va veni și în 2012 de la Farfuridi.ro!
Mai avem nevoie şi de iarbă! Fără porcării!
Crăciunul a trecut sau, mă rog, aproape a trecut şi sunt aproape convinsă mulţi dintre voi nu mai vor să audă de sarmale, cârnaţi, piftii şi alte „porcării“ măcar o vreme. Măcar până la Revelion .
Şi, ca să vă scutesc încă o dată de cotropitorii hipermarketurilor, care îşi vor face apariţia în grămezi (ne)organizate imediat ce se deschid magazinele, o să vă povestesc despre un fel de mâncare uşor pentru trup şi nervi-free: paste cu spanac şi sos cremos de gorgonzola.
Cum vă spuneam, e un fel liber de draci , pentru că ingredientele se găsesc la orice supermarket de cartier: paste, spanac conservat sau congelat (eu îl prefer pe cel din urmă), gorgonzola, smântână lichidă.
Puteţi folosi ce paste vă plac, lungi, scurte, proaspete sau uscate. Bineînţeles, puteţi prepara voi înşivă pastele şi, credeţi-mă, nimic nu s ecompară cu pastele făcute în casă. Dar pentru că e a treia zi de Crăciun, sunt îngăduitoare şi-o să vă povestesc altă dată cum se fac pastele. Azi trebuie doar să le cumpăraţi. Fierbeţi pastele al dente, cu un minut mai puţin decât timpul indicat pe cutie, apoi le scurgeţi, dar mai păstraţi o lingură sau două din apa în care au fiert.
Cât timp fierb pastele, căliţi spanacul cu puţin ulei de masline, cam 7-8 minute. Adăugaţi peste spanac brânza gorgonzola şi smântâna lichidă, iar peste două-trei minute ar trebui să aveţi un sos gros şi cremos, numai bun să „îmbrace“ pastele.
Poate să fie prânz sau cină, oricum, e îndeajuns de săţios chiar dacă e ne-porc . Pentru mine, pastele astea şi vreo 2-3 mandarine sunt tot ce-mi trebuie după marea porceală.
Şi nu uitaţi: mâncarea cu suflet vine de la Farfuridi.ro!
Propunerea mea pentru masa de Crăciun
Dacă tot am decretat că 2012 e anul plăcintei, păi hai să fie până la capăt. Nu, n-o sa va propun o plăcintă cu slană, cârnaţi sau pomana porcului (desi, probabil, mulţi m-ar crede în stare), ci una cu ficat de pui. Eu cred că e un antreu altfel pentru masa de Crăciun sau pentru orice altă masă de sărbătoare. În plus, va „sparge“ puţin monotonia porcească.
Pentru că numai mâine nu-i Crăciunul, vă garantez că e o chestie care se face în no time. Şi nici nu trebuie să vă tamponaţi cărucioarele prin hipermarketuri pe ultima sută de metri, pentru că nu aveţi nevoie de cine ştie ce ingrediente speciale. De fapt, aveţi nevoie doar de ficăţei de pui şi de aluat de foietaj, pe care le găsiţi şi în orice supermarket de cartier. Aici v-am povestit cum să alegeţi un foietaj decent, aşa că, odată cumpărat, nu trebuie decât să-l lăsaţi să se dezgheţe la temperatura camerei.
Ficăţeii îi spălaţi bine, îi curăţaţi de pieliţe şi îi căliţi în ulei de măsline doar câteva minute, până se întăresc uşor. Nici nu trebuie să fie complet gătiţi, căci vor mai trece printr-un proces termic, în cuptor. Îi condimentaţi cu sare, piper alb şi nucşoară şi îi ameţiţi cu 2-3 linguri de coniac, armagnac, brandy sau ce aveţi prin casă. Merge chiar şi putin porto sau chiar şi-un bourbon. Sau mai multe (ăsta e pentru mine).
Îi lăsaţi apoi să se răcească şi îi pasaţi în blender până devin o pastă. Puteţi opri câţiva ficăţei, pe care îi tăiaţi felii şi îi puneţi în paste de ficat, astfel că plăcinta va avea un aspect mai rustic şi o altă consistenţă. Eu aşa am făcut.
Întindeţi pasta de ficat peste foietaj, ungeţi marginile cu ou şi puneţi o altă foaie de aluat deasupra. Nu uitaţi să presaţi bine marginile şi să faceţi mici crestături cu un cuţit, în plăcintă. O ungeţi şi deasupra cu ou, o puneţi într-o tavă cu hârtie de copt şi o lăsaţi în cuptor la foc mediu (160-180 de grade), cam 30 de minute.
Vă recomand să o lăsaţi să se răcească puţin înainte s-o tăiaţi, asta mai ales dacă e pentru musafiri şi vreţi să aibă un aspect frumos. E foarte bună simplă, dar dacă doriţi cu-adevărat să impresionaţi pe cineva, puteţi decora (şi mânca) plăcinta cu un sos acrişor, de fructe de pădure. Adică fierbeţi fructele de pădure (se găsesc congelate cam peste tot) în suc propriu, fără zahăr, le pasaţi în blender şi strecuraţi sosul printr-o sită deasă, ca să scăpaţi de toţi sâmbureii ăia inestetici şi enervanţi.
Cu-acestea, vă las să vă pregătiţi masa şi sufletele pentru naşterea Celui care ne-a salvat pe toţi. Crăciun binecuvântat!
Dacă-i porc, slănină să fie!
E vremea pentru încă un episod porcesc. Unul care va oripila veganii, vegetarienii şi alte categorii de consumatori de ierburi legale – dar care va face mândru orice moldovean, muntean, ardelean sau chiar ungur . Slănina!
Că e afumată, murată sau doar sărată, unsă cu toate alifiile, pardon, mirodeniile sau „scăldată-n boia”, că-i spui lardo, salo, lardons sau slană, tot o slănină-s e şi tot c-o palincă alături îi stă bine.
Pentru slănina mea, am avut o bucată de grăsime minunat de bine curaţată (inclusiv de şorici), strălucitor de albă, cu nuanţe roz. Grăsimea perfectă, dacă-mi permiteţi, doamnelor. Dar termin cu metaforele şi vă spun şi date exacte: cam 20 de centimetri pe latură şi o grosime de două degete, dum ar zice tata. Dar cum degetele-s relative, vreo 3 centrimetri, aş spune eu. Trei centimetri de perfecţiune .
O dată ce aţi găsit bucata perfectă, nu mai trebuie decât s-o condimentaţi: 3 linguriţe de sare de mare grunjoasă, o jumătate de linguriţă de piper negru, măcinat, câteva boabe de ienibahar mărunţite, jumătate de linguriţă de rozmarin uscat, câteva prafuri de oregano şi cimbru, o linguriţă de zahăr. Masaţi bine slănina cu acest amestec uscat, apoi o puneţi într-un vas închis etanş, ţinut în frigider. De acum înainte, o dată la 24 de ore, întoarceţi slana şi scurgeţi lichidul din vas. Bine, va fi puţin lichid, atâta lichid cât poate ieşi dintr-o slană…
După 5-6 zile, spălaţi foarte bine slănina cu apă rece, apoi o lăsaţi la zvântat 10-12 ore, în frigider sau în beci. O bandajaţi apoi într-un tifon sau o pânză, o agăţaţi într-un cui – în beci sau în balcon – şi o lăsaţi încă vreo 3-4 zile. Acesta e ultimul stadiu de „maturare”, după care veţi avea ceva ce confirmă, la propriu, zicala „se topeşte-n gură”. Cu ceapă roşie, cu praz sau cu usturoi, după posiilităţi şi educaţie, slănina se va „topi” rapid şi din farfurie.
Şi nu uitaţi că mâncarea cu suflet vine de la Farfuridi.ro !
Povestea adevăraţilor cârnaţi de Crăciun
De săptămâna aceasta, a început atacul procului.Bine, mai degrabă atacul omului asupra bietului animal . Şi după ce-am început si eu, timid, cu pomana porcului, să trecem la lucrurile serioase, zic. Până la Crăciun mai e o săptămână, timp suficient, gândesc eu, ca să vă înarmaţi cu tot ce vă trebuie pentru ceea ce mulţi români fac moarte de porc. Cârnaţii!
De când mă ştiu şi de când conştientizez eu ce e mâncarea, nu-mi amintesc vreun Crăciun fără cârnaţi. Iar de prin clasa întâi m-am implicat activ în treaba asta „porcoasă“, ajutându-l pe tata în fiecare an.
Însă anul acesta am fost eu „cârnţarul“-şef. Şi, ca orice „cârnţar“ care se respectă, am avut un ajutor: jumătatea mea cea bună (sau rea?), care s-a entuziasmat foarte tare printre maţe şi mirodenii.
În cârnaţii mei predomină porcul – aşa cum e firesc, doar vine Crăciunul – dar au şi carne de vită. Dacă nu aveţi acasă o maşină de tocat, vă sfătuiesc să nu cumpăraţi carne gata tocată. Cred că toate măcelăriile, indiferent că sunt de cartier sau de hipermarket, au maşină electrică şi vă macină carnea in no time. Aşa că alegeţi bucăţile de carne pe care le doriţi şi rugaţi măcelarul să vă toace carnea chiar sub ochii voştri. Ca să aveţi certitudinea că nu aţi cumpărat o carne veche sau cine ştie ce bucăţi din animal . OK, acum că am terminat cu partea creepy, să cârnăţărim!
2 kilograme de carne de porc, 700-800 de grame de carne de vită, 200 de ml de supă de vită.
Condimente: 3-4 linguriţe de sare grunjoasă, 2 linguriţe de zahăr, 2 linguriţe de piper negru, proaspă măcinat, jumătate de linguriţă de ienibahar măcinat, 3 linguriţe de amestec de ierburi uscate (cimbru, oregano, măghiran, salvie), o linguriţă de boia iute, 2 linguriţe de boia dulce, o linguriţă de paprika afumată (p’asta am luat-o din bazarul de la Istanbul, banuiesc că se găseşte şi în România), câţiva chili mici, mărunţiţi bine, 3-4 căpăţâni de usturoi pisat (mai mult sau mai puţin, depinde cât suportaţi ).
Cârnaţii mei au ieşit destul de picanţi şi condimentaţi, dar eu nu prea-i concept altfel. Însă voi puteţi renunţa la unele condimente sau puteţi micşora cantitatea.
De la acest punct înainte, nu vă rămâne decât să amestecaţi bine toate lucrurile de mai sus, laolalta cu carnea şi supa şi să umpleţi cârnaţii. V-am zis, mai aveţi o săptămână să faceţi rost de ce vă trebuie. Pe lângă gustul incredibil, veţi avea satisfacţia propriilor şi poate primilor voştri cârnaţi.
Şi nu uitaţi că mâncarea cu suflet vine de la Farfuridi.ro!
