La prima vedere, gaselnita din titlu ar parea un salt sprintar al condeiului in cautarea efectelor senzationale. Ce bine ar fi daca lucrurile ar sta asa si sintagma "maladie d'amour" - din cantecul lui Michel Sardou - ar fi o simpla nascocire poetica!
Iata insa ca, in ultimii ani, din ce in ce mai multe studii stiintifice riguroase au demonstrat ca atunci cand ne lasam atinsi de sagetile lui Cupidon, intreaga fiziologie a organismului este bulversata, inregistrandu-se perturbari similare celor din afectiuni psihice redutabile.
De exemplu, in primele luni de idila, un indragostit descarca in sange aceleasi cantitati de serotonina ca si o persoana care sufera de obsesii si urmeaza tratament psihiatric. Cu alte cuvinte, cel putin la inceputul unei relatii, ajungem sa fim pur si simplu obsedati (in sensul psihiatric al termenului) de persoana iubita, ceea ce la nivel corporal corespunde unei reale imbolnaviri traduse prin valori modificate ale parametrilor biologici. Daca ti-ar trece prin cap sa-ti faci niste analize amanuntite la scurt timp dupa ce ai cunoscut barbatul vietii tale, ai putea constata cu surprindere ca "virusul" iubirii ti-a dat peste cap toate circuitele incat mai ca ai avea nevoie de un specialist sa-ti prescrie niste pilule.
Cum se face totusi ca suava atingere a dragostei, la care ravneste fiecare fiinta umana si pe care poetii au celebrat-o dintotdeauna mai presus de orice, declanseaza in noi veritabile seisme, dovedind mai degraba un potential maladiv? Dupa Freud - parintele psihanalizei - orice intalnire amoroasa reprezinta "coliziunea inconstienta a doua nevroze complementare", iar ceea ce iubim in celalalt este de fapt promisiunea rezolvarii magice a ranilor noastre interioare.
Aceasta ipostaza devine relevanta in relatiile de tip oglinda, in care fiecare isi alege partenerul pentru capacitatea acestuia de a-i scoate in evidenta calitatile. Principiul acestor legaturi narcisice, bazate pe "efectul specular", este urmatorul: cu cat ma iubesc si ma respect mai putin, cu atat mai intens voi vana un companion "reparator", dispus sa-mi trimita o imagine cosmetizata, care sa ma impace cu mine. Nu de putine ori, indragostirea ia forma unui raport de dependenta afectiva, cuplul care rezulta fiind total asimetric (la femei functioneaza de exemplu modelul "infirmiera si pacientul", iar la barbati schema: "El - maturul, Ea - copilul, papusa, inocenta intruchipata etc."). Foarte interesant este si tipul de alegere pe care psihologii il numesc "schimb de disocieri": ma indragostesc de cineva care are aceleasi defecte cu ale mele, dar mult mai accentuate; astfel, celalalt devine depozitarul balastului, umbrei, "monstrilor" care ma deranjeaza in mine, iar eu ma simt eliberat(a).
Prin intensitatea intimitatii pe care o antreneaza, fiecare indragostire produce o intoarcere brutala pe taramul amenintator al ranilor din copilarie, dar si iluzia ca altcineva ne-ar putea rezolva conflictele interioare, umpland golul afectiv pe care parintii n-au stiut sa-l gestioneze la timpul respectiv. Nu e de mirare ca descoperirea "sufletului pereche" - capabil sa ne "renasca" intr-o lume ideala si sub chipul perfectiunii - este traita ca un veritabil "extaz"; departe de a fi armonios, acesta bulverseaza la nivel molecular intreaga functionare a organismului. Treptat insa, furtuna chimica declansata de zeul iubirii scade in intensitate, pe masura ce aura salvatoare cu care l-am investit pe celalalt se estompeaza si incepem sa construim o relatie mai realista. Pe buna dreptate, un intelept sustinea ca cel mai indicat remediu pentru indragostire este... dragostea adevarata.
Subiecte discutate pe forum, despre dragoste
© Copyright:
Posteaza comentariu