Dosar Eva. John Galliano, genialul designer înfrânt de adorația pentru Hitler

de Toni Dumitru, 14 Iulie 2013

Momentul în care John Galliano s-a lansat într-o cascadă de acuzații antisemite a devenit viral în februarie 2011 și i-a ruinat cariera. A fost concediat de Dior și nu și-a mai găsit locul în industria în care încă avea atât de mult de oferit. Pentru lumea modei, Galliano e de domeniul trecutului. Mai poate el salva ceva după ce a spus atât de convins că îl iubește pe Hitler?
Oscar de la Renta spune că nu încape discuție: Galliano merită a doua șansă. Deși totul pare împotriva lui, John nu e terminat. Pariază pe el și Ingrid Sischy, autoarea unui articol publicat de revista Vanity Fair, în care redă grandoarea și decăderea geniului neînțeles al modei. 

Dialogul care a scandalizat întreaga lume, un amestec de antisemitism și obscenități, a fost postat mai întâi pe site-ul tabloidului britanic The Sun, pe 28 februarie 2011 și s-a răspândit mai repede ca gripa. Nimeni nu putea crede că Galliano a spus așa ceva. "Îl iubesc pe Hitler! Oameni ca voi ar fi morți azi. Mamele voastre, tații voștri, ar fi toți niște nenorociți gazați și morți", a zbierat el către cei aflați în barul La Perle, din districtul parizian Marais. Pur și simplu, și-a dat foc la valiză.
 
A fost un scandal fără margini. N-a mai contat că Galliano luase câteva pahare la bord; faptul că asemenea cuvinte au ieșit din gura lui a fost un șoc teribil, mai ales că el era cunoscut ca un reper al toleranței. Cel mai bun exemplu în acest sens este colecția Dior de primăvară-vară 2006, intitulată simplu "Everything Is Beautiful/Totul este frumos". Pe podium au defilat atunci modele de înălțimi, rase, vârste și etnii diferite. A fost o declarație minunată de respect reciproc pe care naziștii ar fi catalogat-o neîndoielnic drept "degenerată". Și atunci, ce a fost în mintea lui Galliano când a făcut cea mai mare tâmpenie din viața lui? Nimeni nu știe. Povestea din Vanity Fair ne ajută însă să aflăm cum a ajuns aici.

Înregistrarea video care a circulat pe internet nu era singura belea de pe capul designerului. Problemele lui au început cu câteva zile mai înainte, în noaptea de 24 februarie 2011, când polițiștii au fost chemați în același loc, barul La Perle, după un incident neclar petrecut între Galliano și un cuplu, Géraldine Bloch și Philippe Virgitti. Cei doi au depus plângere împotriva lui, susținând că Galliano a insultat-o și a râs de părul, de sprâncenele și de sandalele ei "ieftine". Asta n-ar fi fost nimic, dar cei doi susțin că designerul i-a adresat insulte antisemite femeii ("Față spurcată de evreică, ar trebui să fii moartă") și antiasiatice lui Virgitti ("Asiatic nenorocit, te omor").
 
 
 
Evident, versiunea lui Galliano e diferită. El spune că a fost agresat verbal și insultat în privința aspectului său fizic, că a fost provocat și amenințat cu un scaun. Cuprins de patos, Galliano s-ar fi lăudat: "Eu sunt designerul John Galliano!".

Lovitura de graţie

Remarcile antisemite sunt considerate o ofensă penală în Franța, așa că imediat după ce s-a dus vestea despre acest scandal, Dior, casa de modă deținută de compania LVMH Moët Hennessy-Louis Vuitton, l-a suspendat pe Galliano din poziția pentru care era plătit cu aproape patru milioane de dolari pe an.
În acel weekend, designerul s-a trezit cu o altă plângere împotriva sa, legată de un incident similar, petrecut în vara anului precedent, tot în La Perle. Iar luni Galliano a primit lovitura de grație: Dior anunța că renunță la serviciile sale, copleșită de scandalul înregistrării video, a cărei sursă rămâne necunoscută - iar aici ar fi mult de săpat: imaginile au fost editate și se pare că ar fi fost cumpărate de la presa franceză cu mult înainte de arestarea lui Galliano, scrie Vanity Fair.
"Condamnăm fără echivoc declarațiile făcute de John Galliano, care sunt în contradicție totală cu valorile de bază ale Christian Dior", a declarat Sidney Toledano, președintele Christian Dior Couture. În lumea civilizată, în care discriminarea și antisemitismul sunt imediat sancționate, compania nu putea face altceva. Galliano, geniu sau nu, a plătit cu capul.

A doua zi după ce a fost concediat, Galliano a dat o declarație în care cerea scuze într-un mod nuanțat, negând însă acuzațiile la adresa sa. "Doar eu sunt vinovat pentru cele întâmplate și știu că trebuie să-mi rezolv singur problemele", a spus el. În septembrie, după o singură înfățișare la tribunal, designerul a fost găsit vinovat pentru insulte la adresa originii, religiei, rasei sau etniei, dar a scăpat de închisoare. Galliano a cerut iertare în fața instanței și a fost obligat să plătească cheltuielile de judecată și o amendă. Cu totul - 6.000 de euro. La prima vedere, a scăpat ușor. Sentința se bazează pe practica europeană potrivit căreia cazul poate fi închis în anumite circumstanțe. 

Dar pierderile au fost mult mai mari. Umbra faptelor sale va fi mereu înpreajmă, gata să-i amenințe orice încercare de a se ridica. Chiar dacă unii sunt de acord cu vorbele lui spuse la beție, înregistrarea și acuzațiile i-au retezat cariera, i-au distrus credibilitatea în fața opiniei publice și l-au transformat într-un damnat. În cei doi ani și jumătate care s-au scurs de la ieșirea sa din scenă, Galliano a avut destul timp pentru a medita la greșelile sale și la ceea ce are de făcut pentru a se întoarce acolo unde îi este locul. A făcut deja primii pași timizi pentru a reveni în lumea modei, scrie Vanity Fair. 
 
 

La doi ani după ce a fost dat afară de Dior, designerul locuiește tot lângă barul La Perle, lângă "locul crimei", care i-ar putea răsuci pumnalul în rană. Dar el nu-și amintește nimic despre incidentul filmat. "Când toată lumea mă căuta și-mi zicea ce lucruri teribile am spus, mă tot învârteam de colo-colo, fără să-mi dau seama ce am făcut. Asistentul mi-a spus despre înregistrare. Când am văzut-o, am fost șocat. M-am simțit ca și cum aș fi făcut un pas pe stradă și un autobuz sau un camion ar trece peste mine, iar sângele mi se scurge din picioare. Am paralizat de frică", a mărturisit el.

Predicția pe care o face Ingrid Sischy, primul jurnalist care a intrat în casa designerului, realizând primul interviu după ce el s-a lăsat de băut: fiți pregătiți pentru al doilea lui act! Pentru a înțelege cum a ajuns aici John Galliano, trebuie să ne întoarcem în timp.

Supravieţuind printre secrete şi minciuni

Născut în Gibraltar, în 1960, Juan Carlos Antonio Galliano Guillén a fost al doilea copil al familiei sale. Tatăl său, un polițist care a devenit instalator, își dorea o viață mai bună, așa că în 1966 Galiano și cele două surori s-au mutat cu părinții în Londra. N-a fost chiar ceea ce și-ar fi dorit un băiețel de șase ani atunci. "Veneam dintr-o climă însorită, cu cerul albastru, un amestec de culturi și de religii, de flamenco, de mirodenii și mirosuri", explică el. "Ne-am mutat într-un cartier foarte sărac din sudul Londrei, o suburbie numită Battersea. Acum e foarte șic, draga mea, dar când am ajuns noi acolo era rău, rău, rău de tot. Numai nori gri, cu fulgere. Mă simțeam ca un extraterestru." Când Galliano a ajuns în South London, era plin de jamaicani, indieni, greci. "Nu pot să fiu rasist. N-am cum. Dar am auzit lucruri îngrozitoare. Îmi amintesc multe insulte", spune John, încercând să facă legătura cu vorbele ciudate care i-au ieșit din gură în acea zi care i-a afectat viața.

Povestea continuă. "N-am fost niciodată cinstit. Tata a murit și nu i-am spus niciodată că sunt gay", recunoaște el. "Știu cum eram, dar a trebuit să pretind că nu eram așa, ca să evit bătăile." Asemenea multor homosexuali care trăiesc cu vina și rușinea asupra lor, Galliano a învățat cum să supraviețuiască printre secrete și minciuni, scrie Ingrid Sischy.
 
 

La începutul anilor '80, a intrat la Central Saint Martins, o respectabilă școală londoneză de artă și design, iar stilul lui excentric a atras repede atenția. Acolo și-a găsit sufletul-pereche, John Flett, un student care a murit în urma unui bizar infarct, în 1991, la doar 20 de ani. Apropo, Flett era evreu. Galliano povestește cu tristețe despre prima lui dragoste. "Iubirea vieții mele", spune el.

Galliano a lucrat din greu la Saint Martins. Dar a trudit și în afara școlii. Unul dintre cele mai ciudate joburi a fost cel de garderobier la un teatru. Asta a fost o slujbă care l-a ajutat enorm. "Am învățat atât de multe", își amintește. "Am văzut cum îi ajutau hainele pe actori pentru a interpreta rolurile."

Viața de student nu era ușoară, dar era loc destul pentru distracție în cluburile din Londra. Galliano își amintește de Tasty Man, bodyguard-ul de la intrarea în Taboo, celebru pentru că stătea la ușă cu o oglindă pe care le-o punea în față tinerilor pe care nu dorea să-i lase înăuntru, întrebându-i: "Tu te-ai lăsa să intri?". Dacă arătai plictisitor, făceai stânga-împrejur fără să comentezi. Ușa acelui club nu i s-a închis niciodată în față lui Galliano.

Primul client: Diana Ross

În școlile de modă, dacă show-ul de absolvire devine o capodoperă a instituției, ceea ce Galliano a reușit în 1984, ai toate șansele să faci carieră în industrie. Tema lui a fost "Les Incroyables", inspirată din perioada Revoluției franceze. Încă de la debut, el n-avea ambiții mărunte, remarcă autoarea interviului. Colecția număra doar opt piese, dar impactul a fost teribil.
 
 
 
Joan Burstein, deținătoarea unuia dintre cele mai importante magazine din Londra, a cumpărat tot. "A fost senzațional", își amintește ea. "A fost o eliberare a spiritului. Am vrut să-i arăt acestui tânăr că-și poate împlini visul." Când hainele lui Galliano au ajuns în magazin, primul client a fost Diana Ross, care a cumpărat un mantou. 

Dintr-o dată, Galliano a sărit din băncile școlii direct în business și astfel s-a născut marca lui. Stilul său era atât de captivant, încât Amanda Harlech (pe atunci Amanda Grieve), junior editor de modă la Harpers & Queen, și-a dat demisia ca să lucreze cu el. Pe degeaba. "Am simțit că dacă nu săream atunci în barca aia, ar fi plutit fără noi, și îți doreai să fii pe vasul acela incredibil pentru a traversa mările modei și a trece prin toate aventurile cu el", a explicat Amanda pentru Vanity Fair.

Așa era Galliano: hainele lui n-au apărut de nicăieri, întotdeauna aveau o poveste în spate, el nu le crea doar pentru o măsură abstractă, ci pentru o anumită femeie, un personaj din istorie, artă, cultură sau din imaginația lui. "Nu defilam pe podium pur și simplu când prezentam pentru John", explică Naomi Campbell, care a lucrat mai bine de 20 de ani cu designerul. "Eu nu eram Naomi în show-urile lui. Eram personajul pe care îl voia el. Am lucrat foarte serios", adaugă ea.

Pactul cu "diavolul"

Cu fiecare prezentare, faima lui Galliano creștea în Londra. Dar lipsa banilor se făcea simțită. În 1992, designerul se mută în mediul mai prietenos de la Paris și se stabilește în zona Bastiliei. Finalmente, balanța s-a înclinat în favoarea sa în 1994, când colecția primăvară/vară "Princess Lucretia", în care a îmbinat stilul anilor '30 cu pijamale, kilturi și rochii de seară, a avut un succes fabulos. 
André Leon Talley, directorul de creație de la Vogue, a fost impresionat, iar dacă aveai nevoie ca de aer de cineva care să aducă oamenii potriviți la show-urile tale și care să te propulseze la începutul anilor '90, acel om nu putea fi decât Talley, scrie Ingrid Sischy. El avea și cel mai tare șef dintre toți șefii din lume. Un diavol pe care îl știți bine, pentru că se îmbracă de la Prada: Anna Wintour, femeia fără milă care conduce Vogue de atâția ani. "Am fost cam naivă și n-am realizat cât de greu o ducea John atunci. Cred că o chestie specific englezească să ai designeri atât de inventivi, de creativi, de strălucitori, care pot crea această magie din nimic. Am fost mai mult decât fericită să-l ajut, fiindcă e foarte neobișnuit să vezi un talent de o asemenea magnitudine. Vroiam să scoatem munca lui de acolo", a explicat celebra șefă de la Vogue.

Wintour și Talley i-au ridicat cariera lui Galliano. Ei au adus un grup bancar, Paine Webber, ca investitor, iar Galliano era în sfârșit liber să creeze fără grija banilor. Una câte una, femei importante care apreciau lumea rarefiată a creațiilor haute-couture au bătut la ușa lui pentru a-i cumpăra rochiile. În 1995, când grupul LVHM i-a propus să lucreze pentru Givenchy, mulți s-au întrebat: "Ce? Un englez aici?!". Dar el i-a subbjugat pe toţi. 

Universul Dior, la cheremul unui geniu

John avea doar 15 luni la Givenchy, când, într-o după-amiază de vineri, Bernard Arnault, preşedintele şi totodată directorul executiv al LVHM, i-a cerut să-l vadă. "Avusesem o zi proastă, eram cel mai prost moment pentru mine. A venit o maşină să mă ia, am urcat, apoi am urcat în lift ca să ajung la biroul lui de la ultimele etaje ale clădirii. Totul era gen James Bond, te intimida", îşi aminteşte el. "Uşile liftului s-au deschis, iar acolo stătea un om foarte elegant, Monsieur Arnault. A început să vorbească despre Dior şi apoi a pus întrebarea. Aş fi de acord? Era să cad de pe scaun", mărturiseşte Galliano. Ca parte a acordului, LVMH accepta să preia şi compania lui Galliano, care îi purta numele. Peste ani, Arnault avea să se debaraseze de genialul designer.

Primele zile petrecute la Dior au fost ameţitoare. Dintr-o dată, el avea acces la extraordinarele ateliere ale casei, cu toată expertiza lor.
John s-a pus pe treabă, studiind în detaliu codurile Dior şi reinterpretându-le. Entuziasmul său a influenţat mult acest brand. Dior s-a dezvoltat enorm şi a devenit un model pentru dezvoltarea globală care a caracterizat industria modei în ultimii 15 ani, notează Vanity Fair. 
 
 
 
Pentru Galliano a contat mult şi faptul că a avut un şef strălucitor, Sidney Toledano, care a venit la Dior ca director executiv în 1998. El înţelegea nevoile şi ciudăţeniile oamenilor creativi şi amândoi au dus Dior în poziţia de a realiza în 2010 vânzări de peste un miliard de dolari şi de a produce nu doar haut-couture, ci şi ready-to-wear - produse de linie, precum genţi, pantofi, haine pentru copii, orice.
 
 

Personalitatea lui Galliano influenţa tot ce se întâmpla la Dior, chiar şi atunci când el nu căuta neapărat asta. Autoarea interviului menţionează povestea amuzantă din spatele numelui un parfum de succes de la Dior, "J'Adore". Galliano, probabil conştient că nu prea stăpânea franceza, nu folosea prea multe cuvinte la început. Prinsese un termen şi se ţinea straşnic de el. Orice îl întrebai, el îţi răspundea "J'adore/Ador". "Cât e ceasul John?". "Oh, j’adore", venea răspunsul. "Vrei să mergem la masă?". "Oh, j’adore" - şi tot aşa, până când are o întâlnire pentru alegerea numelui unui parfum nou. "John, ce părere ai dacă noi...". "Oh, j’adore", a răspuns el. Şi "J'Adore" s-a chemat.

Drumul spre infern

Dar succesul lui Galliano ascundea o problemă care lua proporţii: designerul devenise dependent de munca sa şi folosea un amestec aproape letal de alcool şi pastile pentru a rezista la ritmul infernal pe care îl susţinea. Ca mulţi dependenţi, Galliano a alunecat uşor în această manie, de-a lungul anilor. "Niciodată n-am băut ca să fiu creativ. N-aveam nevoie de alcool pentru aşa ceva. La început, băutura era un suport în afara a ceea ce făcea la Dior. Apoi am folosit-o ca să mă fac praf după ce terminam colecţiile. Aveam nevoie de câteva zile ca să-mi revin, ca orişicine. Dar după mai multe colecţii, căderile se înmulţeau şi am devenit un sclav. Apoi am luat pastile, pentru că nu mai puteam să dorm. Apoi alte pastile, pentru că nu mai scăpam de tremurat. Mai erau şi sticlele alea imense de lichior pe care mi le aduceau oamenii. Până la urmă, mi-am făcut-o cu mâna mea. Vodcă, vodcă cu gin tonic. Vin, ca să pot să dorm. Încercam să opresc vocile. Aveam toate vocile astea în cap, care îmi puneau atâtea întrebări, dar n-am admis niciodată că eram alcoolic. Credeam că pot să controlez treaba asta", mărturiseşte el.

În 2007, Galliano are un şoc puternic când Steven Robinson, care conducea studiourile sale şi devenise mâna lui dreaptă, moare la vârsta de 38 de ani. Cauza decesului a fost un stop-cardiac, dar apoi s-a descoperit că acesta consuma cocaină. Pierderea l-a lovit în inimă pe Galliano, iar de atunci dependenţa lui de alcool şi abuzul de medicamente s-au înteţit. Nu şi-a pierdut niciodată pasiunea pentru munca lui, dar povara lui creştea, scrie Vanity Fair. "Am crescut într-o bulă. Dacă stăteam în spatele scenei, cinci oameni se călcau pe picioare ca să-mi fie de ajutor. Unul avea o ţigară pentru mine. Altul o aprindea. Habar n-aveam să folosesc un bancomat", se destăinuie John.

Au început să circule bârfele, iar câţiva s-au plâns şefilor de la LVHM că Galliano e pe o pantă periculoasă, cerând ca el să fie suspendat până se punea iar pe picioare, dar el se ridica după fiecare prăbuşire, aşa că apropiaţii lui s-au gândit că acesta e ciclul normal al unui dependent, iar ei trebuie să-l preţuiască aşa cum este. 
 
 

După o perioadă foarte productivă, în care a realizat creaţii haute-couture şi colecţii pentru bărbaţi, venind îmbrăcat în toreador la o prezentare pentru sute de directori Dior din toată lumea, ca şi cum toţi "costumaţii" de acolo erau taurii, boss-ul Bernard Arnault şi Toledano se decid să-i spună verde-n faţă că va muri dacă nu-şi rezolvă problema. Ştiţi ce a făcut Galliano? Şi-a ridicat tricoul pentru a le arăta abdomenul bine lucrat, apoi i-a întrebat: "Arată corpul ăsta ca al unui alcoolic?".

Curând, însă, avea să vină şi scadenţa. Când designerul a fost fotografiat beat, câţiva prieteni şi colegi s-au spălat pe mâini, dar alţii i-au sărit în ajutor, scrie Ingrid Sischy. Naomi Campbell a fost unul dintre îngerii lui păzitori. Ea a aranjat ca John să stea şase săptămâni la un centru de dezintoxicare din Arizona. 24 de ore mai târziu, Galliano era în Arizona, sub supraveghere medicală.

Pe când designerul se pregătea să plece din America, la Paris se apropia prezentarea colecţiei Dior iarnă/vară, programată pe 4 martie, în grădinile Muzeului Rodin, şi toată lumea se întreba dacă show-ul va mai avea loc şi dacă marca Galliano va avea propria prezentare. Dar decizia a fost să se meargă înainte, pe ambele planuri. 
Îmbrăcat la patru ace, Toledano a ţinut mai întâi un discurs bine ticluit. A vorbit despre întoarcerea casei la misiunea domnului Dior de a oferi frumuseţe femeii, de a-i da încredere şi visuri. Deşi nu a pomenit numele designerului, Toledano l-a condamnat fără ascunzişuri pe Galliano. Şi aici e un aspect interesant - Toledano e evreu. El şi-a încheiat intervenţia mulţumind tuturor celor care au muncit din greu, anonimii care sunt adevăratele staruri ale show-ului, "inima casei Dior care bate nevăzută".

In vino veritas

Experţii în dependenţă cu care a vorbit editorul de la Vanity Fair i-au spus acelaşi lucru: dacă acele cuvinte au ieşit din gura lui Galliano, înseamnă că ele au fost o parte din ceea ce este el. Dr. Harris Stratyner, psiholog specialist în dependenţă, vicepreşedintele Centrului de tratament Caron, din New York, unde se derulează unul dintre cele mai mari şi mai vechi programe de reabilitare din SUA, spune că într-o fază de blackout lucrurile ies la suprafaţă în antiteză faţă de cum eşti tu: "Ştiţi cum se spune, in vino veritas, asta vine din faptul că, iniţial, când bei, alcoolul este un dezinhibator. Oamenii au tendinţa să spună diverse chestii pentru că se simt dezinhibaţi. Dar nu trebuie neapărat să spună ceva adevărat. Poate fi ceva ascuns în subconştient după ce au văzut ceva la televizor, de exemplu."

Elton John, care n-a mai băut de 23 de ani, a trecut prin aşa ceva. Starul a povestit pentru Vanity Fair că încă mai află detalii incredibile de la apropiaţii săi despre perioada în care era dependent de alcool: "Încercam să dorm, dar nu puteam, fiindcă afară bătea vântul.
Am dat telefon la birou şi le-am zis să sune la centrul meteo şi să dea vântul mai încet! Şi eram foarte serios."
 
În timp ce lupta cu dependenţa, Galliano a trebuit să se descurce şi cu rolul de paria în care nimerise. Însă a avut şi momente bune. Când Kate Moss l-a căutat, la câteva săptămâni după ce ieşise de la dezalcoolizare, întrebându-l dacă ar vrea să-i facă rochia de mireasă, s-a simţit ca şi cum ar fi primit un dar.
 
 
 
"Să creez rochia de mireasă pentru Kate m-a salvat, pentru că a fost recuperarea mea profesională. M-a provocat să fiu din nou eu însumi", mărturiseşte designerul. Deşi era pe cont propriu şi nu mai avea resursele de altădată, John Galliano a creat una dintre cele mai frumoase rochii din viaţa lui. 

Iertarea care nu mai vine

Jonathan Newhouse, preşedintele şi director executiv al grupului de fashion media Condé Nast International, l-a sprijinit şi el pe Galliano. "Să începem cu faptul că omul din înregistrarea video suferă clar de o dependenţă acută, o afecţiune dovedită care afectează mantal subiectul. În ultimii doi ani, John a urmat curajos paşii spre recuperare şi a înfruntat onest problemele morale create de comportamentul său. A muncit din greu, a mers la întruniri pentru a citi cărţi evreieşti, pentru a se întâlni cu liderii evrei. În cel mai jos punct al bolii şi al disperării, el a reacţionat cu o insultă rasistă ca un şcolar. Trebuie să plătească toată viaţa pentru această greşeală? L-am întrebat pe rabinul şef al Marii Britanii ce e de făcut cu John. Mi-a spus că dacă cineva care a greşit vrea iertarea, atunci trebuie s-o primească. Atenţia mea nu e pe comportamentul lui, ci pe mine. O persoană de care îmi pasă s-a pierdut, e bolnavă şi are probleme. Ce fel de prieten aş fi dacă i-aş întoarce spatele?", a spus Newhouse.
 
Nu toată lumea crede că Galliano merită iertarea. Gilles Bernheim, rabinul şef al Franţei, a respins cererile de a se întâlni cu designerul. Întrebarea e dacă restul lumii va fi la fel de tolerantă ca Rabbi Marcus, iar Galliano se va putea întoarce la munca lui. 
 
Din fericire, designerul are prieteni influenţi în lumea modei. Unul dintre aceştia, Oscar de la Renta, şi-a asumat un risc enorm iarna trecută, invitându-l pe Galliano să stea câteva săptămâni în atelierul lui, în timp ce pregătea colecţia de vară/iarnă 2013. Nu se pune problema dacă Galliano a lucrat la această colecţie; de la Renta e perfect capabil să facă asta singur. Dar urmele lui Galliano sunt evidente, scrie Vanity Fair. Designerul a stat discret în spate şi apoi a plecat fericit acasă că a avut şansa de a intra din nou într-un atelier.

Deşi a fost discret în februarie, la Săptămâna Modei de la New York, Galliano tot a provocat un scandal, din cauza unei fotografii care îl prezintă îmbrăcat într-o ţinută care seamănă cu cele purtate de evreii hasidici. Imaginea, care îl prezenta pe John Galliano purtând un palton, o pălărie şi părul cu codiţe împletite, de ambele părţi ale feţei, a fost publicată pe prima pagină a ziarului New York Post, care a denunţat un nou "afront" comis de fostul director artistic al casei Dior.
 
 
 
A ieşit un scandal imens. Atacul publicaţiei New York Post la adresa designerului britanic a fost denunţat de Liga împotriva defăimării (Anti-Defamation League/ ADL), cu sediul la New York, o organizaţie care luptă contra antisemitismului. Reprezentanţii ei au considerat că articolul din New York Post, în care se vorbea despre "furia" comunităţii evreieşti, reprezintă "o distorsionare totală". "Este o poveste ridicolă, o distorsionare absurdă. Nu există niciun adevăr în acuzaţia potrivit căreia John Galliano era îmbrăcat în costum hasidic (...) Hasidicii nu poartă o pălărie fedora, un pantalon cu dungi fine, un palton albastru şi un fular", se afirma într-un comunicat emis de ADL.
 
După câte a pătimit, designerul şi-a pus imediat cenuşă în cap. "N-am fost intenţia mea să supăr pe cineva. Am crezut că arăt şic. M-am simţit îngrozitor când au apărut ziarele, pentru oamenii care m-au susţinut. A fost o prostie să ies îmbrăcat aşa. Poate că ar fi trebuit să fiu conştient că voi fi greşit înţeles", a declarat el atunci.

John e viu. Și se va întoarce!

Adevărata cheie a viitorului, dacă el mai are vreunul, este cum vor reacţiona clienţii la el, scrie Vanity Fair. LVHM a protejat afacerile Dior pe termen scurt, iar pe termen lung s-a asigurat desemnându-l ca succesor al lui Galliano pe Raf Simons, designerul belgian care şi-a construit propria marcă timp de 18 ani şi care se descurcă excelent în compania franceză. Cum şi brandul Galliano a avut mult de suferit, părăsit de mulţi dintre profesioniştii care erau lângă el când totul mergea bine, John a fost convins că trebuie să joace pe cartea "totul sau nimic": în februarie i-a dat în judecată pe directorii de la Dior, acuzându-i de concediere abuzivă, întrucât în acea perioadă el se confrunta cu o dependenţă acută de alcool si de medicamente eliberabile pe bază de reţetă.

Părerile despre Galliano sunt împărţire în industrie. Unii dintre liderii sectorului de retail l-ar dori înapoi. Alţii nu mai vor să audă de el. Se pare că bolovanul care stă în calea revenirii lui ar fi scuzele pe care Galliano ar trebui să le ceară personal şefilor de la Dior şi LVHM, ca de la om la om, pentru daunele pe care cuvintele lui le-au provocat. Când va veni acel moment - şi încă mai e până atunci - mulţi vor ierta, dar nu vor uita. Un exemplu e designerul Diane von Furstenberg, preşedinta Conciliului Designerilor de Modă din America, un puternic grup de lobby, care îl susţine pe Galliano. "Ca fiică a cuiva care a fost în lagărele morţii, m-am simţit ofensată de remarcile lui. Dar ştiu ce fel de om este. A-l prezenta ca un antisemit e complet neadevărat", a spus ea. 

John Galliano regretă profund tot ceea ce a spus, dar nu-i pare rău pentru ultimii doi ani. E gata să se întoarcă la lucru şi mulţi oameni sunt curioşi să afle ce mai poate crea genialul designer după doi ani şi jumătate de tăcere, scrie Vanity Fair. 
 
 

Numele lui e încă pe buzele tuturor atunci când se discută despre modă, chiar dacă mulţi vorbesc despre el ca şi cum ar fi murit. Dar John Galliano e încă viu. O spune chiar el: "Ştiu că sună puţin ciudat, dar sunt recunoscător pentru ceea ce s-a întâmplat. Am învăţat multe despre mine. Am redescoperit acel băieţel care avea foamea aceea de a crea, pe care cred că o pierdusem. Sunt viu." 
Da, John e viu. Şi se va întoarce.


Foto: Hepta, AFP/Mediafax, Vanity Fair

Recomandă acest articol:

Facebook Twitter gplus

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te așteptăm și pe pagina noastră de Facebook!

 

Comentarii (4)

POSTEAZA COMENTARIU
Afiseaza:Cele mai recente|Cronologic

  • Cristina pe 16 Iul 2013, 12:36
    Pacat!

    Articolul este intr-adevar unul bun, felicitari! Cat despre Galliano, mare pacat, tipul este un geniu, rochiile create de el sunt superbe, cele mai reusite, mie personal introtdeauna mi-au placut tare, tare mult creatiile lui. Pacat ca s-a ajuns aici, ar fi trebuit sa invete de la nemti, toti ii urasc pe evrei dar nu o spun niciodata cu voce tare, doar in cercuri intime.....mai ales ca stim acum, evreii sunt foarte influienti in lume. Eu personal, nu urasc pe nimeni, nu am nimic cu evreii, nu imi place nici Hitler, dar pot sa ii inteleg pe cei care au avut probleme cu altii si nu ii suporta.

    2
    0

  • laura pe 14 Iul 2013, 22:13
    omul e liber sa aprecieze pe cine vrea el !

    ei na...si ce daca il apreciaza pe Hitler ??..e liber omul sa iubeasca si sa aprecieze pe cine vrea ..principalul sa nu-i puna ideile in aplicare !

    1
    2

  • mieredemai pe 14 Iul 2013, 20:12
    excelent

    un articol foarte bun

    4
    0

  • bertha_ pe 14 Iul 2013, 14:27
    Foarte interesant

    Foarte bun articolul, excelent construit. Mi-a starnit interesul si l-am devorat cap-coada. Stiam povestea lui Galliano, dar nu cu atatea amanunte. Cred ca orice om merita o a doua sansa, insa depinde numai de el sa depaseasca trecutul si sa-si reconstruiasca viitorul.

    4
    0

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod