"Nu frica invinge boala, ci curajul si dorinta de a trai"

"Am cunoscut speranta si cred in ea,
Mereu e langa tine, aievea, pretutindeni
Sa o iei cu tine, sa o porti in suflet si gand
Mereu spunand, speranta e implinire, de vise ganduri ce te apasa
E bucurie daca o ai, esti omul implinit de tot de ce-i bun
Cand tu nu stii de rau sau bine, atunci ea vine
Speranta de vrei sa o ai
Ea e cu tine."

Nu am crezut ca imi va fi dat vreodata sa ascult cu urechile mele povestea tragica, dar cu final fericit a unei femei care a izbutit in lupta cu cancerul la san. Nu am crezut ca am sa conving pe cineva sa imi povesteasca pas cu pas prin ce a trecut, nici macar in scris.

Am avut prilejul sa o cunosc telefonic pe Dumitra Vechiu, cea care a avut rabdarea si curajul sa isi aduca aminte de momenele tragice prin care a trecut in lupta sa cu cancerul la san. Are 42 de ani ai in urma cu trei ani a fost diagnosticata cu cancer mamar. Tot ea este si autoarea versurilor "traite" de la inceputul articolului.

O femeie simpla care isi doreste doar atat: ca povestea ei sa ajunga la urechile altor milioane de femei care nu cunosc efectele nedescoperirii la timp a cancerului la san. Nu am reusit sa ma intalnesc personal cu Dumitra, deoarece locuieste langa Foscani. Am decis sa vorbim prin telefon. Nu stiu cand au trecut cele doua ore in care Dumitra mi-a spus povestea ei. Simteam ca ma uit la un film in care pentru prima data aveam ocazia sa vorbesc cu actorul din rolul principal.

"Totul a inceput in ianuarie 2004 cand mi-am palpat sanii pur si simplu, si cu stupoare am constat o schimbare in structura sanului stang. Era vorba de un nodul mic, inofensiv aparent, nu ma durea, doar atunci cand ridicam o gretuate", asa incepe povestea Dumitrei.

"Mi se transmiteau mici intepaturi. Mi-am dat seama ca ceva nu este in regula cu mine, dar m-am gandit ca daca ignor senzatia imi trece. Am incercat singura sa ma ingrijesc. Mi-am pus comprese cu apa rece, ma masam, exact ceea ce nu trebuia facut de fapt. In timp, din zi in zi, intepaturile erau din ce in ce mai profunde."

"Din pacate pentru ca nu stiam nimic despre oncologie, despre cancer, am incercat sa ignor. Am trecut 5 luni de la primele semne, in care am evitat sa stiu ce se intampla cu corpul meu. Am decis sa ma programez la un medic ginecolog pentru ca indoiala si nici intepaturile nu imi dadeau pace."

"Am mers la un ginecolog in Focsani, care din prima clipa mi-a spus despre ce este vorba si mi-a sugerat sa merg de urgenta la Institutul Oncologic din Bucuresti. Expresia de pe fata lui nu arata tocmai a buna. L-am intrebat de ce tocmai in Bucuresti si nu aici in Focsani? Atunci mi-a explicat ca pentru siguranta mea este bine sa merg sa ma vada un medic oncolog specialist. M-a sfatuit sa nu mai trag de timp. Eram bulversata, pur si simplu nu intelegeam ce se intampla cu mine."

"M-am hotarat si am plecat la Bucuresti, dar nu direct la Institut. Aflasem intre timp de fundatia Renasterea. Ma gandeam in sinea mea ca mai bine sa merg intai aici si dupa la Institut, poate nu e ceva grav. Nu stiam insa ca medicii de la institut consultau si acolo. Ulterior am aflat asta."

Discutia incepea sa fie din ce in ce mai interesanta. Desi avem notat ce sa o intreb imi era practic imposibil. Cu fiecare fraza pe care urma sa mi-o spuna imi raspundea la intrebarea pe care o aveam deja in minte. "Am facut o mamografie, dupa care am mers cu filmul la medicul care era de serviciu, care ulterior a devenit chirurgul meu. M-a consultat dupa care mi-a spus sa vin neaparat la Institutul Fundeni. L-am intrebat daca este ceva grav, cu toate ca expresia care o avea pe fata spunea totul."

"Mi-a raspuns sincer. Mi-a spus ca ma asteapta a doua zi la Institut la etajul 5. M-am conformat. Parca venisem de pe alta planeta, eram complet aeriana, nu mai avusesem niciodata contact cu spitalul de aceea mi se parea totul straniu. A doua dimineata la ora 7 eram deja in fata cabinetului. Aveam emotii. Doctorul mi-a zis ca sa confirmam diagnosticul si sa eliminam toate dubiile, ca ar fi bine sa fac o punctie. Am intrat in cabinet si eram curioasa de ceea ce mi se intampla. Am intrebat daca doare ce urmeaza sa imi faca pentru ca nu stiam ce inseamna punctie. Mi s-a spus ca nu, ca urmeaza sa foloseasca un ac foarte subtire."

"Am suportat usor intepatura, in schimb cand am iesit din cabinet, mi s-au inmuiat picioarele. Nu mai simteam bratul stang, partea unde aveam nodulul. Nu mai puteam sa articulez niciun sunet. Mi se parea ca respir si ca vorbesc prin locul minuscul pe unde intrase acul. Eram foarte speriata pentru faptul ca imi era foarte rau. Am reusit sa imi revin abia dupa o jumatate de ora."

De aici incepea adevarata poveste si "actiunea filmului". Nu simteam nimic schimbat in glasul Dumitrei, nici macar nu incerca sa ia pauze. Imi povestea despre ce i s-a intamplat, ca si cum imi citea dintr-o carte. "Din acel moment am simtit ca viata mea s-a schimbat. Oricat m-as fi straduit sa gandesc ca va fi bine, ceva imi spunea ca numai sunt eu. Am primit rezultatul in aceeasi zi si am aflat ca tumoarea pe care o aveam era maligna."

"Eram total cuprinsa se teama, dar nu aveam nicio scapare asa ca a trebuit sa lupt cu toata fiinta mea. Cu acel intrus, pentru ca eu asa am numit tumoarea. Asa am considerat-o pana la extirpare. La aflarea rezultatului medicul mi-a spus ca nu ma poate opera si m-a trimis la chimiotearapeut. A fost ingrozitor. Imi este greu sa exprim in cuvinte starea pe care am avut-o atunci. Am fost prevenita ca imi va cadea parul insa nu mi-am imaginat insa cat de grele sunt celelate efecte. Daca cu caderea parului m-am impacat, cu greata continua, starile de tremur alternate cu febra, durerile de cap, a fost groaznic. Acum as vrea sa cred ca a fost un vis urat care nu imi apartine."

"Ajunsesem la 46 de kilograme din 52. Parca faceam parte dintr-un film SF. Spun asta pentru ca asta gandeam, din exterior iti este greu sa intelegi. Daca nu as fi trait acesta experienta pe viu nu as fi inteles ce inseamna sa fii diagnosticata cu cancer."

"Dupa 4 luni de chimioterapie, nu se intamplase nimic, boala avansa in loc sa dea inapoi. Ganglionul ajunsese la 5,5 cm. Mi s-a recomandat sa fac in continuare 25 de sedinte de radioterapie ca sa se poate interveni chirurgical. Am stat internata in spital, in jur de o luna si jumatate. Timpul a trecut cu repeziciune