Andrei Crăciun. Despre starea iubirii, astăzi, la Paris

de Andrei Crăciun, 1 Martie 2015

Pe 11 ianuarie, site-ul nostru găzduia un dosar tulburător, cum sunt de obicei dosarele găzduite aici.

Privind acele imagini, cu oameni înarmați pe străzile Parisului, am luat înțeleapta hotărâre să mă deplasez la fața locului, deîndată ce va fi – financiar, omenește – posibil. A mai durat o lună, dar iată-mă pe malul stâng al Senei.

Valurile – de ură, de frică – s-au mai retras, nu s-a uitat ce s-a întâmplat în redacția “Charlie Hebdo”, pe primărie sunt încă două benzi negre care lasă să se vadă că “Parisul este Charlie”.

Dacă nu aș avea ochiul reporterului antrenat pe mai multe continente, aș spune că, totuși, nimic fundamental nu s-a schimbat. Iată: îndrăgostiți pe străzi. Iată: turiși cumpărând cutii de ciocolată cu Turnul Eiffel la locul său, pe ambalaj. E frig, dar așa e în februarie pe chei. La periferie e aceeași tristețe amestecată cu efervescență, cum e în toate periferiile din lume, de la Găești la New York. Aș greși spunând așa.

Căci – acum, când în Europa bate, din multe direcții, un vânt care ne readuce mirosul secolului trecut, acel miros de sânge și moarte inutilă – pe străzile Parisului defilează, preventiv, grupuri de tineri înarmați.

Sunt pretutindeni, într-un efort care s-ar vrea demobilizator pentru eventualii teroriști. Și mai e toată electricitatea aceea din aer – care nu se poate povesti, dar se poate respira.

Dragostea la Paris, păzită cu mitraliera! Aici ne aflăm. De ce ne aflăm aici – e o poveste prea lungă și prea complicată pentru a o rezuma acum. Dar putem să notăm această realitate, putem să ne revoltăm, putem să ne întrebăm ce au făcut toți aceia care au fost angajați tocmai ca să nu se ajungă aici, politicienii de exemplu.
Putem să ne întrebăm ce am făcut noi înșine.


Se face încă dragoste la Paris, desigur, din primul până în ultimul arondisment, trecând prin nopțile din Moara Roșie, dar orașul acesta, orașul acesta cu podurile lui, cu buchiniștii lui, cu muzeele lui, cu noblețea arhitecturii lui, cu frumusețea lui clocotitoare, orașul acesta străbătut în pas militar, fără să fie 14 iulie – ce imagine cumplită, ce veste proastă!

Acum, la început de an și, mai mult, din păcate, de epocă.  

Recomandă acest articol:

Facebook Twitter gplus

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te așteptăm și pe pagina noastră de Facebook!

 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod