Doha Deşert Safari. Cum arată o zi cu jeep-urile în deşertul din Qatar

safari în deşert

Safari-ul în deşert este de departe cea mai tare experienţă trăită în Qatar. Imaginează-ţi că eşti luat direct de la hotel cu maşini de teren adaptate şi răsadaptate condiţiilor vitrege din deşert.
E puţin trecut de ora 14.00. În lobby-ul hotelului intră doi bărbaţi bine făcuţi, îmbrăcaţi în dishdasha (acea cămaşă lungă, albă, purtată de bărbaţi în zona arabă). Am venit să vă luăm! Sigur pe noi ne căutaţi? Păi nu sunteţi din România? Ba da. Deci am venit bine! Suntem X şi Y (nu mă pune să-mi amintesc numele lor) şi suntem ghizii/şoferii voştri în excursia de astăzi. Haideţi în maşini!

Şi aşa începe aventura prin deşert – dune bashing, în limbaj de specialitate. Safari-ul în deşert este de departe cea mai tare experienţă trăită în Qatar. Imaginează-ţi că eşti luat direct de la hotel cu maşini de teren Toyota Land Cruiser, adaptate şi răsadaptate condiţiilor vitrege din deşert. După un drum de aproape o oră spre sudul Qatar-ului, timp berechet să ne minunăm de metroul care se construieşte taman în deşert, de rafinăria care se întinde pe câţiva kilometri buni (te plictiseşti cât mergi pe lângă ea), ajungem la un sens giratoriu şi... surpriză. În faţă nu mai e asfalt. E practic intrarea în deşert.

Zona de dezumflare a cauciucurilor


Zeci, chiar sute de maşini de teren, sunt oprite într-o parcare cu marcaje imaginare. Suntem în Deflating post of Sealine – zona unde se dezumflă cauciucurile. Nu râde, că nu vine vecinul de la 3 să îţi scoată ventilurile de la roţi de ciudă că din nou i-ai ocupat locul de parcare, care oricum nu este al lui.

Pentru a merge bine în deşert, anvelopele maşinilor trebuie dezumflate până ajung la o anumită presiune. Aşa că fiecare şofer începe să scoată cu ajutorul unei mici sule metalice aerul din roţi. Mai pune manometrul pentru a măsura presiunea, mai dă drumul la aer.
Şi tot aşa, până aerul ajunge la nu ştiu câte atmosfere.
În tot acest timp, turiştii sunt serviţi cu un păhărel de ceai cald îndulcit sau de karak (ceai cu condimente şi lapte). Cine vrea, poate, contracost, să facă o tură cu cămilă. Cine nu, e tot cu gândul la ce are să urmeze. La câte poveşti am auzit despre safari – că te zdruncină, că ţi se face rău, că e periculos – trăiam o mică harababură emoţională.

Dune bashing în deşert


Odată maşinile puse la punct, pornim la drum. 3 într-o maşină, alţi 4 în cealalată. Plus şoferii. Senzaţia aceea că nu ştii la ce să te aştepţi îţi macină puţin stomacul. 60 pe oră, 70, 80, 90, sută! Maşina parcă pluteşte pe nisipul bătătorit.

Primele “scheme” sunt derapajele controlate. Mişcare scurtă stânga-dreapta a volanului, cât să-i imprime fundului maşinii puţin balans.
Vin primele dune adevărate, acoperite cu nisip afânat. Ai două variante – ori urmăreşti coama dunelor, ori mergi cu viteză într-un derapaj controlat mai jos de coamă. Imaginează-ţi cum ai merge pe pereţii unei căldări. Dacă ai făcut o greşeală, te-ai dus în hău. Totuşi, se văd la şoferii noştri cei 10 ani de condus în deşert. Cea mai mare greşeală pe care o fac turiştii când merg pe cont propriu în deşert este că se aventurează fără a avea experienţă necesară. Şi vă spun, că e foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să faci ce fac şoferii locului. Şi uite aşa se mai dă unul peste cap, mai găseşti câte o bară căzută prin nisip sau un far făcut ţăndări.


Citeşte mai mult pe blogul meu www.mihaijurca.ro sau urmăreşte-mă pe Facebook.   

Recomandă acest articol:

Facebook Twitter gplus

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te așteptăm și pe pagina noastră de Facebook!

 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod