În dragoste toți suntem un pic proști


„Cum e viața cu o femeie?” îl întreabă Oldman (jucat de Geoffrey Rush), un celebru și bogat colecționar și evaluator de artă pe asistentul lui. Omul, căsătorit de 30 de ani, e o clipă

„Cum e viața cu o femeie?” îl întreabă Oldman (jucat de Geoffrey Rush), un celebru și bogat colecționar și evaluator de artă pe asistentul lui. Omul, căsătorit de 30 de ani, e o clipă descumpănit de întrebarea șefului, care toată viața își consumase afecțiunea într-o sală aseptică și ermetică, în compania a zeci de portrete în ulei ale unor doamne.

„Este cam ca o licitație”, îi răspunde asistentul, „niciodată nu știi dacă oferta ta e cea mai bună”. Cam asta e ideea lui Tornatore despre femeie, și despre șansele iubirii la bătrânețe, se pare, judecând după ultimul lui film „The best offer” - O ofertă irezistibilă, care poate fi văzut zilele astea pe ecrane.

Deși are un final previzibil - mă suspectez încă de un oarecare cinism în amor, deci aș fi curioasă dacă și altora li s-a părut previzibil finalul ;) - filmul e o încântare pentru ochi. Are scene frumoase, dialoguri interesante și personaje bine conturate. Totul pare însă un pic prea evident pentru a mai lăsa loc unei eventuale speranțe.

Pe scurt, povestea e cam așa: Geoffrey Rush este, la finalul unei cariere spectaculoase de colecționar de artă, posesorul a numeroase portrete de femei, pe care le ține închise într-un seif-sufragerie, și care sunt singurele obiecte cărora le face onoarea de a le atinge cu buricele degetelor sale neînmănușate. În rest mănâncă, socializează și lucrează cu mănuși, alese meticulos dintr-un dulap mai mare decât dressing-ul meu.

Viața lui fusese suficient de bună până atunci, ferit de avatarurile dragostei, și desfătându-se seară de seară în compania haremului lui înrămat, pe care-l iubea și care-l iubea înapoi, după cum singur se păcălea.

Viața s-a complicat când a apărut mult prea tânăra Claire, pretinsa moștenitoare a unei vile plină de obiecte de artă ce așteptau să fie evaluate și licitate. Rush se îndrăgostește pentru prima și ultima dată în viața lui și ignoră sistematic toate semnalele pe care noi, spectatorii hârșâiți într-ale falsurilor, le intuim în fiecare detaliu.

Culmea e că deși știe că în fiecare fals există o notă de autenticitate care te poate păcăli - ăsta e aproape motto-ul vieții sale - și deși se îndoiește un pic de dragostea cu tânăra Claire, Rush nu face excepție de la regula care spune că indiferent de vârstă și experiență tot ca un prost te comporți atunci când ești îndrăgostit.

Așa că se aruncă cu totul în povestea asta din care vă las să vedeți cum iese, dacă mergeți să vedeți filmul.

Eu zic că o asemenea iubire, târzie, unică și pasională, merită să-i sacrifici luciditatea și chiar averea, ca s-o poți trăi măcar o dată și măcar pentru ceva timp. Ce părere aveți?

Recomandă acest articol:

Facebook Twitter gplus

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te așteptăm și pe pagina noastră de Facebook!

 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod