Domestic, un film comestibil cu gust amar


Sunt animale pentru joacă și animale pentru mâncare. Câți dintre voi ați avut în copilărie „dreptul” la un animal de joacă viu? Eu n-am avut. Mama, ca majoritatea părinților români

Sunt animale pentru joacă și animale pentru mâncare. Câți dintre voi ați avut în copilărie „dreptul” la un animal de joacă viu? Eu n-am avut. Mama, ca majoritatea părinților români siliți să supraviețuiască adesea cu o familie numeroasă în același apartament meschin de bloc, nu concepea prezența în casă a unui animal doar pentru plăcere. Mai ales că educația ei venea din sănătoasa concepție a țăranului: locul animalelor e afară, în ogradă.

Așa că am învățat, ca toată lumea, despre animalele domestice doar la biologie. Abia la maturitate, când am ajuns „la casa mea”, am avut un câine și acum am o pisică. Dar nici asta nu s-a întâmplat voluntar, ci pentru că ele au venit la mine. M-au ales, cum se zice. Probabil că dacă n-ar fi fost așa m-aș fi complăcut și eu ca mulți alții în concepția că nu am timp și spațiu pentru un animal în viața mea, chiar dacă le iubesc, și aș avea disponibilitate teoretică pentru ele.

„Iubesc animalele, dar...” Cam asta e și replica generică din filmul Domestic, al treilea lung metraj al regizorului Adrian Sitaru, care a avut aseară o prezentare specială pentru iubitorii de animale, înainte de premiera ce va avea loc în mai multe cinematografe din țară, începând din 22 martie. Filmul surprinde scene din viața unei comunități mici, de scară de bloc, în relația cu diverse animale domestice, de la maidanezul care doarme pe preș și-i deranjează pe unii, până la porumbelul rănit salvat de un copil și ținut pe balcon sau la iepurele adus acasă de tată, pentru amuzamentul copilului, dar care sfârșește în tocana de pe masa de Crăciun.

Din distribuţia lungmetrajului fac parte Adrian Titieni şi fiica sa, Ariadna Titieni, în vârstă de 12 ani, Gheorghe Ifrim, Clara Vodă, Ioana Flora, Sergiu Costache şi Dănuţ Hurduc, în vârstă de 9 ani. Pe lângă oameni, firesc, filmul are și o distribuție necuvântătoare: un iepure, un porumbel, o găină, un câine şi o pisică.

Filmul nu este numai despre relația aparent imposibilă dintre oameni și animale, ci și despre relația oamenilor cu ei înșiși, și depășirea obstacolelor pe care și le perpetuează singuri la maturitate, din pricina educației sau a prejudecăților.

Pentru că, așa cum se întâmplă și în viață, personajele parcurg în film aparent imposibilul drum de la „animalele n-au ce căuta în casă pentru că fac mizerie și lasă păr” la „motănița lui tata”, expresie duioasă de alint a pisicii, în care un tată își pune toată dragostea lui pe care nu mai are cum s-o reverse asupra copilului. Este aproape un loc comun în care sfârșesc majoritatea părinților noștri, care s-au ținut tari toată copilăria noastră împotriva animalelor de companie, dar ajung la bătrânețe mari iubitori de diverse personaje cu lăbuțe sau codițe. Tatăl lui Adrian Sitaru este acum cel mai mare fan al unei pisici precum cea din film. Mama a ajuns să o pupe în cioc pe papagalița Cocuța. Cine ar fi crezut?

Personajele nu ne sunt străine. Toți le știm, trăim cu ele sau suntem chiar noi unele dintre ele. Numitorul comun al lor și al nostru este faptul că deși iubim animalele și unii dintre noi le și ocrotim și le considerăm membri reali ai familiei, le mâncăm pe unele dintre ele. Deși toți ne ascundem după ipocritul „nu pot să omor o muscă sau să tai o găină”, și totuși ne place o fleică la grătar sau o ciorbă de găină.

Adrian Sitaru, regizorul filmelor „Pescuit sportiv” și „Din dragoste cu cele mai bune intenții”, spune că a făcut acest film ca iubitor de animale, chiar dacă nu are unul acasă, inspirat din propria copilărie, când bunicii i-au gătit porumbeii pe care îi hrănise cu mâna lui în pod. A vrut să fie o comedie, chiar dacă are accente dramatice pe alocuri și poate de aceea tratează cam eliptic unele scene ce rămân de neînțeles. După părerea mea de nespecialist nu e un film de premiat la festivaluri internaționale, dar este rupt din viață și vă va lăsa la final cu suficient de multe întrebări despre propriile obiceiuri. Mai ales acela de a mânca ceva ce a avut cândva un chip și niște sentimente.

Mai multe de și despre mine pe Dollo zice bine

Recomandă acest articol:

Facebook Twitter gplus

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te așteptăm și pe pagina noastră de Facebook!

 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod