Nu ştiu dacă v-am spus până acum, dar cele mai bune idei îmi vin în somn. Din păcate, multe se pierd pe drum, pentru că nu am ajuns atât de paranoic încât să mă trezesc şi să le notez într-un carneţel. Despre una care a supravieţuit până la ivirea zorilor v-am povestit săptămâna trecută. Pe scurt, ar fi o serie de 25 de articole despre cele mai importante oraşe europene. În fiecare articol voi prezenta, în mare, un oraş. Exact ca la o bere, cu prietenii. Lista se va updata permanent, în funcţie de cerinţele voastre.
Bun aşa? Să-i dau drumul.
După 5 zile pe Coasta de Azur, Marseille pare vestul sălbatic
În Marseille am ajuns în luna ianuarie a anului trecut. Am planificat vacanţa de o săptămână în sudul Franţei în felul următor: zbor la Nisa, cu escală la Paris, 4-5 zile în Nisa, Monte Carlo, Antibes şi Cannes, apoi tren spre Marseille şi întoarcere de acolo către Bucureşti, tot prin Paris, cu Air France. Practic adăugăm şi oraşul Marseille periplului nostru, pentru că oricum nu ştiu dacă m-aş fi dus vreodată în zonă numai pentru Marseille.
Toate bune şi frumoase în zona Nisei – lume civilizată, rafinament, linişte. Plecăm cu TGV-ul spre Toulon, apoi de acolo spre Marseille cu un tren regional, după o pauză de o oră. Multe detalii legate de porţiunea parcursă cu TGV-ul nu îmi mai amintesc. Aaaa, poate doar asiaticele care au luat masa lângă noi, desfacandu-şi duzina de casolete cu orez simplu, orez cu legume, orez cu porumb, orez cu orez, şi orice altă combinaţie vă mai trece prin minte. “Trăgea” fiecare câteva beţe din fiecare casoletă, apoi o dădea mai departe şi primea alta la schimb. Şi au vorbit neîncetat. Mult şi prost, cum ar spune românul.
Şi iată-ne şi în trenul de Marseille. Peisajul este total schimbat. Parcă suntem în trenul care duce spre Piatra Olt, nicidecum spre al doilea oraş ca mărime al Franţei. Colegii de tren, uşor dubioşi. Asta ca să îndulcesc tonul povestirii. Unul ascultă un soi de manele. Habar nu am unde le-aş plasa pe hartă, dacă m-ai pune. Ceva arăbesc, dar parcă nu foarte arăbesc, balcanic, dar nu românesc... În fine. Altul, ras în cap pe o parte, parcă se întorcea acasă după o perioadă petrecută în arest sau la cătănie.
Altul ţipa la interlocutorul lui de la telefon. Se vorbeau în tren toate limbile posibile. Sentimentul de disconfort psihic prindea rădăcini tot mai bine.Citeşte mai mult pe blogul meu The Guide sau urmăreşte-mă pe Facebook.
Posteaza comentariu