Încercăm astăzi o nouă incursiune în liabugnarism, fenomen la decriptarea căruia ne-am mai angajat, fără succes, aici și aici și aici.
“Noi 4” se joacă de ani de zile cu cafeneaua plină, căci acolo – la teatru-cafenea, la Godot – e casa lui. A fost multă vreme – dintr-o perspectivă cât se poate de concretă – cel mai de succes spectacol de teatru din București, iar acum este pe cale să fie detronat de “Peretele”, o manifestare mai muzicală a lieibugnarismului care se petrece pe scena de la Metropolis, și despre care nu avem de făcut, pentru moment, absolut niciun comentariu.
Lia Bugnar însăși pretinde că acesta este textul cel mai bun pe care l-a scris vreodată. Mi-am manifestat rezerva față de această autocritică. M-a combătut. Am încercat să adug argumente brechtiene, beckettiene ba chiar și pirandelloniene. M-am baricadat, ca într-o armură, cu dramaturgi vechi. Nimic! Lia Bugnar rămâne consecventă și categorică în a-și aprecia viața și opera. Căci despre viață și operă este, cumva, vorba aici.
Liabugnarismul prezintă următoarea caracteristică: este un teatru făcut între prieteni. Necunoscătorii pot vedea aici, în această masonerie artistică, semnul tuturor slăbiciunilor care decurg din gășcism. Necunoscătorii sunt în eroare. În această prietenie a actorilor stă tocmai puterea, nu de imperiu, dar nici provincială, puterea, ziceam, liabugnarismului.
Patru actori – Lia Bugnar, chiar ea, Marius Manole, chiar el, Ilinca Manolache, Maria Obretin, chiar ele – uniți de pasiunea comună pentru teatru ca viață.
De altfel, “Noi 4” este un spectacol cu granițe foarte fine. Teoretic, acolo e, în plină desfășurare, o piesă cu buget mic, în care se ilustrează o iubire trădată, nu lipsită de acel senzațional fără de care nicio telenovelă nu mai are succes în zilele noastre. Dar Lia Bugnar, autoarea de data aceasta, nu se mărginește la acest teatru în ramă. Ea întrepătrunde realitatea actorilor din piesa cu buget mic cu realitatea iubirii trădate cu realitatea de telenovelă cu realitatea spectatorilor aflați în teatrul-cafenea. Are un fel de baghetă, oarecum magică, cu care întreprinde acest act. E derutant.
Nu mi-a plăcut “Noi 4” la prima vedere. Nu mi-a căzut cu tronc spectacolul, nu m-am îndrăgostit de el, mi s-a părut că Lia Bugnar duce prea departe abolirea convențiilor – eram limitat.
Timpul care a trecut de atunci, mai bine de jumătate de an, dublat de gândurile mele îndreptate des către acest spectacol pe care mi se părea că nu l-am înțeles, mi-au mai nuanțat percepția.
“Noi 4” este un joc, desigur, fără să fie neapărat o joacă, se dezbate inclusiv cantitatea ideală de vodkă și suc într-un “Bloody Mary” ca la carte, se iau în râs (dar și în lacrimă) personajele de telenovelă (un tânăr ar fi putut să o pățească oedipian, dar scapă), dar puterea sa de a fascina publicul din altă parte vine. Am căutat luni de zile acest răspuns. Și cred că sunt în măsură să o scriu răspicat: există, în teatrul clasic, o separare între scenă și “afara scenei” (cum ar scrie filosofii). Chiar și pe scenă știm bine că tot ceea ce vedem este o simplă poveste, că actorii nu sunt totuna cu personajele lor.
Dar dacă – vine geniala soluție liabugnaresciană – dar dacă nu ar mai fi până la capăt așa? Dar dacă nimeni nu va mai ști cine sunt cei de pe scenă: actori sau personaje? Dar dacă “afara scenei” va fi chemată să participe la scenă? Dar dacă am fi toți, în nopțile acestui spectacol, o gașcă mai mare de prieteni care ne jucăm de-a viața, râzând de iubirile trădate, dar și plângând ce este de plâns?
Da, aceasta este concluzia mea.
Sursă foto: Anca Robu/restograf.ro
Posteaza comentariu