In week-end-ul acesta am avut timp sa stam mai mult impreuna cu tati si am vorbit despre ultimele detalii: ce telefoane trebuie tati sa dea atunci cand incep durerile, pe cine trebuie sa anunte mai intai si... ce facem la spital? Inainte de a rezolva problema „eu ce fac cand tu esti in sala de nasteri?”, ne-am gandit si contrazis asupra unui aspect, pentru mine destul de important.
Mi-as dori sa ii facem lui Matei macar o poza in prima clipa de viata, nu ridic pretentii ca as vrea sa si filmam. Bineinteles ca tati s-a opus ambelor propuneri, desi eu imi doresc atat de mult si atunci nu mai pot face si asta... e de ajuns ca nasc. Am sa explic si de ce imi doresc atat de tare sa filmam. Eu, in momentele acelea, nu cred ca voi mai fi atenta la tot ce se intampla si, pentru ca nu sunt convinsa ca nu voi rata nimic, as vrea sa am sansa de a vedea macar pe filmare. Nu vreau sa pierd nimic, mi-e teama sa nu ratez ceva. Poate nu voi rata, dar stresul ca as putea s-o fac ma scoate din minti. Sau poate asta mi se intampla pentru ca acum stau foarte mult timp singura in casa si am zile intregi la dispozitie pentru a ma gandi la absolut orice imi trece prin minte.
Taticul lui Matei nu este nici pro, dar nici contra filmat/fotografiat. Si explicatia lui este cat se poate de plauzibila: „O sa fie atat de scurt momentul in care o sa-l vedem prima oara pe Matei incat, cel putin eu, nici n-o sa am timp sa ma concentrez prea bine... si tu vrei sa mai fac si poze sau sa filmez!? Eu vreau sa traiesc la maxim clipa aia, sa ma uit numai la bebe, nu sa stau sa ma chinui ca nu mai nimeresc butonul ca sa fac si eu o poza. Poza care oricum va iesi aiurea ca doctorul vine doar sa mi-l arate, nu vine sa mi-l puna la dispozitie pentru sedinta foto! Eu o sa am emotii, n-o sa fiu in stare sa fac poze... o sa-i facem poze dupa aia, avem tot timpul! Adica nu vreau sa ratez un moment unic doar pentru ca ni s-a pus pata sa-l imortalizam... crede-ma ca ne va ramane oricum in minte, n-o sa am nevoie de poza ca sa imi amintesc ce am trait cand s-a nascut baietelul meu!”.
Pe mine m-a convins... Daca se va gasi altcineva care sa faca o poza sau sa filmeze, o sa fiu bucuroasa, dar n-o sa-mi stresez sotul sa faca el asta. Camera este si ea in geanta pentru maternitate, dar nu stiu daca va fi pusa in functiune asa cum imi doresc eu, ramane de vazut.
Pe de alta parte, cred ca din cauza durerilor nu ma va mai interesa absolut nimic in clipele acelea. O sa-mi doresc sa se termine mai repede si, daca se poate, sa uit prin ce-am trecut. Hm... nu stiu... asa gandesc acum. Nu stiu la ce sa ma astept, dar banuiesc ca nu voi beneficia de tot timpul si toata dispozitia din lume pentru a realiza chiar tot ce imi propun eu acum. Parca ma vad peste cateva luni amintindu-mi de tot ceea ce mi-a trecut prin cap in perioda asta si amuzandu-ma copios.
Comentarii (1)
IN ROMANIA PARINTII NU AU DREPTUL SA DECIDA ASUPRA PREZENTEI TATALUI IN SALA DE NASTERI….DECID MEDICII CA SI CUM NOI NU AM AVEA DISCERNAMINT….SOTIA MEA SI CU MINE NE-AM DORIT MULT CA EU SA FIU IN SALA DE NASTERI….NU AM FOST LASAT ASA CA AM INTRAT CU FORTA SI AM TAIAT CORDONUL OMBILICAL….MOASA A AVUT NEVOIE DE CONCEDIU MEDICAL….NOI TOTI TATICII SI , MAI ALES, VIITORII TATICI TREBUIE SA LUPTAM PENTRU PROMULGAREA UNEI LEGI CARE SA OBLIGE GINECOLOGII SA NE INVITE IN SALA DE NASTERI….DOAR IMPREUNA VOM REUSI.
Posteaza comentariu