"Nu reuşesc să am o relaţie mai lungă cu un bărbat!"

Tata ne-a părăsit când aveam 4-5 ani. A plecat într-o zi şi dus a fost. Când am mai crescut mi-a povestit mama că s-a dus la altă femeie. Eram adolescentă atunci şi am înţeles pentru prima dată că poţi oricând să pierzi pe cineva drag, dacă nu eşti atentă. Când am crescut am rămas cu această teamă şi m-am agăţat ca disperata de toţi bărbaţii din viaţa mea.
Tata ne-a părăsit când aveam 4-5 ani. A plecat într-o zi şi dus a fost. Când am mai crescut mi-a povestit mama că s-a dus la altă femeie. Eram adolescentă atunci şi am înţeles pentru prima dată că poţi oricând să pierzi pe cineva drag, dacă nu eşti atentă. Când am crescut am rămas cu această teamă şi m-am agăţat ca disperata de toţi bărbaţii din viaţa mea. Niciodată nu am părăsit pe cineva, dar am dezvoltat o fobie de ideea de a fi părăsită. Iar asta pune o presiune nefirească pe toate relaţiile mele. Deşi sunt o femeie normală, chiar atrăgătoare pentru mulţi, devin neplăcută prin modul în care mă cramponez de bărbaţi atunci când dau semne că ar fi interesaţi de mine. În ciuda şedinţelor de psihoterapie, nu reuşesc să scap de acest sindrom. Al părăsitei.

Mama era o fiinţă rece. Cu mine, fiica ei, nu a avut niciodată efuziuni drăgăstoase. Nu ne pupam, nu ne mângâiam, şi în timp am crezut că aşa trebuie să fie.
Îmi era chiar jenă să fac asta în diverse situaţii, când am crescut şi ea a avut probleme de sănătate. Uneori simţeam imboldul de a o alina, cumva, dar mă retrăgeam instantaneu de jenă. Pentru că nu ştiam cum va reacţiona, ce va crede despre mângâierile mele.
 
Nu mi-a spus cum era cu tata, nici nu-mi amintesc, dar pot să intuiesc că aşa era firea ei, mai reţinută. Cândva, mult mai târziu, când am avut o întâlnire cu tata şi l-am întrebat "de ce?", mi-a spus ceva de genul „nu mă simţeam dorit". Atunci am înţeles că eu trebuie să-mi schimb comportamentul ca să pot spera la o viaţă diferită de a mamei. Mama a murit când eu aveam 23 de ani, de un cancer galopant. S-a stins aproape pe neaşteptate, fiindcă fusese diagnosticată târziu.

Rămasă singură am încercat să mă apropii de bărbaţi. Simţeam nevoia unei figuri masculine în viaţa mea poate chiar paternă, în lipsa de atâţia ani a tatălui. Aşa se face că primul meu iubit a fost un bărbat cu 20 de ani mai în vârstă, despre care ulterior am aflat că era căsătorit.
 
Relaţia cu Vali a durat câţiva ani, dar presărată cu multă durere.
Mai ales după ce am înţeles că îl împart cu alta. Eram sfâşiată între admiraţia faţă de el, care cred că într-o oarecare măsură era o admiraţie de fiică, şi gelozia pe care o simţeam ca femeie, petru că nu era complet al meu. Până la urmă ne-am despărţit, pentru că eu ceream prea mult, iar el nu putea să ofere atât. Deşi îmi dădeam seama că mă aflu într-o situaţie ingrată, nu am putut să fiu eu cea care renunţă la relaţie.

Următoarea relaţie a fost cu un tip de vârsta mea, dar pe care l-am alungat cu suspiciunile mele. La sindromul părăsitei se adăugase sindromul femeii înşelate, pe care-l dezvoltasem de la Vali. Dacă un bărbat ca el îşi înşelase nevasta, mă gândeam că orice bărbat o face. Şi aşa am devenit bănuitoare şi imposibilă.
 
Curios e că eram conştientă de toate astea, de faptul că îmi fac singură rău, dar mă simţeam ca pe un tobogan, alunecând fără posibilitatea de a mă agăţa de vreo margine.

Aşa că l-am pierdut şi pe Toni, al doilea meu iubit.

Au urmat alte relaţii pasagere, sfârşite prost, urmate de depresii, de întrebări la care nu aveam răspuns. De ce nu sunt bună de iubită pe termen lung, de ce bărbaţii se întâlneau de câteva ori cu mine apoi dădeau bir cu fugiţii? Ce e în neregulă cu mine?

Vizitele la psiholog m-au ajutat să înţeleg atâta lucru, că nu înseamnă neapărat că dacă o relaţie nu merge e cineva de vină. Că acolo se amestecă o mulţime de elemente: momentul, chimia, disponibilitatea, etc.

Cea mai dramatică relaţie de până acum a fost cu Dan, tipul de care tocmai m-am despărţit. Încă nu sunt vindecată de el, mă trezesc în fiecare dimineaţă cu gândul la el şi cu întrebarea "ce aş putea face să-l aduc înapoi". Este, în opinia mea, bărbatul vieţii mele, dar pe care l-am alungat tocmai printr-o atitudine sufocantă prin care am încercat să-l păstrez. Într-o zi mi-a spus că pur şi simplu nu poate să mai trăiască în acest stil "flacant permanent" de atenţia mea.
Am ajuns să fiu opusul mamei, ca manifestări drăgăstoase, şi tocmai asta m-a făcut să pierd iubitul.
Am aproape 30 de ani şi nu sunt în stare să găsesc echilibrul care să mă ajute să păstrez un bărbat lângă mine.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre
, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.
 

Comentarii (7)

POSTEAZA COMENTARIU
Afiseaza:Cele mai recente|Cronologic

  • mimo89 pe 29 Nov 2011, 19:48
    concentreaza-te pe tine in primul rand

    totul depinde de tine nu ai nevoie decat de curaj sa traiesti nu e esential un barbat! esti adulta, nu deveni dependenta de existenta barbatilor! rasfatate din cand in cand cu un dulce, o hainuta draguta, o vizita la prieteni sau la un coafor pt ati castiga stima de sine chiar lupta putin pt cariera ta si simte-te mandra k esti femeie si k ai reusite pt k dak te iubesti si te respecti pe tine insuti si barbati kre vor avea norocul sa fie orin preajma ta te vor vedea asa cum te vei vedea tu pe tine insuti adica o mandra femeie supravietuitoare a acestei lumi cinice si fada

    1
    0

  • ciprian pe 14 Nov 2011, 01:47
    nu fa obsesii

    viata merge inainte. va spun din proprie experienta: cand nu aveam bani cautam prin orice mijloace(legale) sa ii obtin si cu cat vroiam mai mult cu atat banii parca fugeau de mine... la fel si in dragoste: in copilarie si adolescenta nu am reusit din cauza timiditatii da am o fata langa mine(sunt barbat) si cu cat incercam sa imi fac o iubita cu atat fugeau fetele de mine(cu toate ca arat bine, sunt sportiv). cand am renuntat sa mai alerg dupa bani, atunci au aparut si s-au inmultit, parca in batjocura si acum nu mai am griji in domeniul asta(nu sunt bogat dar nici nu duc lipsa de nimic). asa si cu fetele, cand am lasat garda jos si am zis ca ce o fi o fi, atunci au inceput sa apara si fetele si culmea, din ce in ce mai frumoase. concluzia: nu crea o obsesie pentru nimic, gandeste limpede si vezi lucrurile cum sunt in realitate nu ti le imagina

    1
    0

  • adi pe 28 Oct 2011, 17:46
    natural

    ce sfat as putea sa va dau, ar fi sa fiti lipsite de griji, pentru ca va apasa prea mult si nu mai pareti naturale... deschidedti-va normal ca si cum procedati cu un prieten... thats it... barbatii nu sunt asa de pretentiosi si de sofisticati pe cat par... sau ideal ar fi discutii libere despre relatii... sa intelegeti mai indeaproape cum gandeste si la ce se asteapta el de la o relatie... chiar indicat mai ales la inceput.. deexemplu dupa un act sexual, barbatul are o perioadea de vvreo jumatate de ora in care are gandirea mai limpede... ar fi un moment oportun sa abordati atunci aceste teme...simplu si fara ocolisuri :) succes

    2
    0

  • Ania pe 28 Oct 2011, 17:17
    Nu reuşesc să am o relaţie mai lungă cu un bărbat!"

    Buna.Si eu am trecut de curand printr-o despartire...cam acelasi motiv, suspiciuni, control si teama de a-l pierde pe cel de langa mine.Sfatul meu, care pe mine m-a ajutat, este in primul rand sa realizezi ca tine de tine ca sa lucrurile sa se schimbe in viata ta.Trebuie sa te gandesti ca barbatii nu apreciaza femeile care au nevoie de ei mai mult decat au ei nevoie de ele.Problema la tine pare sa fie ca ai nevoie de atata afectiune incat preferi sa o daruiesti mai mult decat sa o accepti. si cu cat o sa daruiesti mai multa, paradoxal, nu o vei primi. F

    1
    0

  • claudia pe 26 Oct 2011, 12:15
    buna

    deci parca ma regasesc in povestea ta si ma intristez.si eu ma agatz de orice figura masculina din viata mea si incerc sa tin cu el cu dintii ceea ce ii determina pe toti sa ma paraseasca.toti m-au parasit pana acuma.si nici eu nu m-am putut desprinde de ultimu,sufar in fiecare zii.cred ca am nevoie de ajutor.

    1
    0

  • pupyka pe 23 Oct 2011, 17:01
    prieten

    incearca sa nu te gandesti la un iubit ca la un iubit,daca iti faci atata rau, incearca sa vezi iubitul ca pe cel mai bun prieten, fi tu insati asa cum esti cu toti prietenii tai, un iubit e cel mai bun prieten doar ca mai intim...:)

    7
    0

  • mariana pe 23 Oct 2011, 09:48
    do not worry be happy

    sunt multe femeii care se confrunta cu temerile tale "deranjate emotional" . Axezate pe altceva cariera , cursuri, excursuri. Cu cat te gandesti mai intens cu atat mai rau iti faci evita relatile si dorinta de relatie, pentru ceva timp ca la "dieta".

    2
    0

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod