Întreabă-i pe copiii din viața ta dacă sunt bine. Nu o dată, de mai multe ori

Întreabă-i pe copiii din viața ta dacă sunt bine. Nu o dată, de mai multe ori

Copiii abuzați nu își deschid ușor sufletul. Se închid în ei și așteaptă ca cineva să-i salveze. De foarte multe ori, nimeni nu o face. Pentru că nimeni nu are timp pentru copiii altora.
"Bravo! Sunt mândru de tine!" M-a bucurat mult să aud cuvintele astea din partea unei rude, în urmă cu câțiva ani. Era mândru de realizările mele și mă lauda în stânga și-n dreapta.

Dar bucuria a devenit amăruie și s-a transformat în tristețe și furie. Deși am crescut sub ochii lui, acel om nu m-a întrebat niciodată ce mai fac, dacă sunt bine sau dacă am nevoie de ceva. Și aș fi avut. "No bine că ești tare mândru de mine acum!", mi-am zis în gând, plină de nervi. Mi-e greu să cred că nimeni nu știa că am un tată alcoolic, care trei sferturi din viață era șomer și o mamă care muncea cât doi ca să-i întrețină întâi dependențele și abia apoi copiii. Ori mama s-a descurcat foarte bine să păstreze aparențele, ori lor, restul adulților din viața noastră, pur și simplu nu le-a păsat. "Așa că poți să-ți bagi mândria aia undeva!", mi-am zis atunci.

Am realizat treptat că bietul om nu are nicio vină. Cine are timp pentru copiii altora? Din păcate, nimeni. Noi am fost un caz fericit printre cazurile nefericite. Deși am trăit toată viața de pe o zi pe alta, am fost iubiți și protejați. Dar cum rămâne cu acei copii călcați în picioare, umiliți, terorizați și înspăimântați? Pe ei îi întreabă cineva, vreodată, dacă sunt bine?

Pe Luca, băiețelul de 9 ani din Cluj, ucis în bătaie de propria lui mamă, l-o fi întrebat cineva vreodată dacă e bine? Dar nici nu aveau de ce să-l întrebe. Știau că nu este bine. Vecinii le-au declarat cu seninătate reporterilor că Luca și ceilalți doi frați ai săi urlau de durere în apartamentul lor pentru că mama îi bătea crunt. Și n-au făcut nimic. Îmi și imaginez un scenariu din casa unui vecin: "Bate în țeavă că iar urlă ăia!"

Abandonat prima dată de mama sa la naștere, împreună cu fratele său geamăn, Luca a fost apoi pe rând abandonat de nenumărate ori.
Autoritățile care ar fi trebuit să pună binele lui pe primul loc l-au luat la vârsta de patru ani din sânul familiei maternale în care a crescut și l-au dat pe mâinile mamei, o femeie instabilă, cu probleme de comportament. L-au mai abandonat încă o dată când ar fi trebuit să verifice dacă îi este bine cu mama lui, dar nu au făcut-o în realitate. Poate doar în acte.

Luca a fost abandonat de tatăl său biologic, care știa că toți cei trei copii ai lui sunt bătuți crunt de mama lor. Nu a făcut nimic ca să-i protejeze.

Luca a fost abandonat și de profesori, care nu s-au sinchisit să-l întrebe măcar o dată de ce are vânătăi. A fost abandonat și de nașul său care susține că a întrebat de ce are vânătăi, iar mama i-ar fi spus că se bate cu frații lui. Cât de tare te poți bate cu fratele tău ca să ai vânătăi pe 80% din suprafața corpului?

Mi-ar plăcea să spun cu tărie "Sună la Protecția Copilului dacă ai indicii că un copil suferă, este neîngrijit sau abuzat".
E un fel de glumă proastă. În această țară a noastră nu există protecția copilului. Există doar o instituție în care se plimbă foi și în care copiii sunt niște cazuri. Dar chiar dacă nu ai încredere în această instituție a eșecului, mai bine suni decât să nu faci nimic. 

Copiii abuzați nu își deschid ușor sufletul. Nu spun prin ce trec pentru că sunt îngroziți de ce ar putea păți dacă monstrul sau monștrii din viețile lor ar afla. Se închid în ei și așteaptă ca cineva să-i salveze. De foarte multe ori, nimeni nu o face. Pentru că nimeni nu are timp pentru copiii altora.

Recomandă acest articol:

Facebook Twitter gplus

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te așteptăm și pe pagina noastră de Facebook!

 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod