Gesturi care ne inspiră: tu știi ce mai face învățătorul tău?

La 19 noiembrie 1957, scriitorul Albert Camus trimitea o scrisoare. În Algeria, lui Louis Germain. Louis Germain îi fusese învățător.

Andrei Crăciun despre viața și "moartea" vedetelor goale

Sunt șanse mari ca vedeta de televiziune după ce expiră să se arate în adevărata lumină, după ce a fost umbrită pozitiv atâta timp de marele ecran.

Moartea Mărioarei, una dintre problemele capitale ale României!

A murit Măriora Zăvoranu și canalele care trăiesc din cadavre s-au inflamat din nou la modul grotesc.

Andrei Crăciun despre piesa "Noi 4", de Lia Bugnar. O cronică neconvențională

Se joacă de ani de zile cu cafeneaua plină şi fost multă vreme – dintr-o perspectivă cât se poate de concretă – cel mai de succes spectacol de teatru din București

Cutia cu maimuţe: despre Eurovision şi revelaţia purică

Timid, am deschis din nou televizorul. În prime-time, tot pe banii mei, tot la televiziunea publică, Dan Puric, primul mim al țării, tocmai se dezgusta de mutanții care nu au cunoscut revelația purică

Antimodelul Lavinia Șandru. Dacă mai sunt întrebări?

Lipsa reperelor decade, într-o țară cum e România, într-un arhipelag de insule, de false modele. Că s-a ajuns ca Lavinia Șandru să fie – chiar și ca anexă – importantă într-o dezbatere prezidențială mi se pare un fapt atât de scandalos, încât și mai scandalos ar fi să-l ignori. Cum a fost posibil?

Andrei Crăciun: Jennifer Lopez, 800.000 de dolari ca să cânte la o nuntă în India

Petrecerea a costat, cu totul, peste douăzeci de milioane de euro și a durat ca în povești (poveștile proaste), au fost peste șapte sute de invitați la palat

„O piesă deșănțată“, de Lia Bugnar. Cronica jurnalistului Andrei Crăciun

Am mai scris despre cel mai interesant fenomen dramaturgic românesc – liabugnarismul: aici și aici. Sunt departe de a fi epuizat subiectul, căci liabugnarismul este încă un mister insuficient analizat. Iată, de pildă, spectacolul “O piesă deșănțată”, care se joacă, îndeobște cu casa închisă, la Godot. E o piesă, cu adevărat deșănțată, scrisă de Lia Bugnar. Dar nu e doar atât, căci ea nu doar scrie, ci și joacă. Actrița Lia Bugnar este acompaniată în această simfonie a deșănțării de talentata Ilinca Manolache și de la fel de talentații Radu Iacoban, Marius Manole și Andrei Huțuleac (tânăr actor, încă necunoscut, după cum scrie și pe afiș). Povestea este – aparent  - simplă. Toate piesele Liei Bugnar au povești aparent simple, pentru ca pe măsură ce din clepsidră curge nisipul să-ți dai seama că nu e deloc, dar deloc, chiar așa. Așadar: un cuplu – jucat de Lia Bugnar și Radu Iacoban – își propune să se dedea swinging-ului. Dau, cum probabil că se și face în aceste cazuri în viața adevărată, un anunț în presa de specialitate. Se înfățișează la fața budoarului aferent cuplul jucat de Marius Manole și Ilinca Manolache. Personajul lui Iacoban este un reputat traducător de poezie kurdă (se ridică, în context, o splendidă, justificată odă poeziei kurde). Personajul Liei este o femeie senzuală, cu o – ca să spunem așa – insuficiență conjugală. Personajul lui Manole pare un armăsar, dar, așa cum se va dovedi, doar pare. Iar cel al Ilincăi este – în aceeași aparență, specifică liabugnarismului – de o desăvârșită timiditate, care ascunde însă o sexualitate explozivă, radicală, fanatică. Nu o să vă spun cu ce se ocupă personajul lui Huțuleac și nici cum intră în scenă Matusalema, broasca țestoasă centenară, care este, asta vă pot spune, însăși cheia spectacolului, la fel cum câinele Bendico este cheia celei mai frumoase cărți din secolul XXI- “Ghepardul” lui Lampedusa. Cert e că piesa asta, deșănțată cum e, e teribil de amuzantă. Ea nu-și propune nimic măreț, ea vrea – pur și simplu – nu neapărat să distreze, ci – mai modest - să distragă. E o distincție importantă și este chiar ceea ce ar trebui să facă teatrul independent de pe întreg cuprinsul lumii noastre. Era 1 septembrie 2014 când am întâlnit-o, în vederea unui interviu, pe Lia Bugnar. Mi-a plăcut de la primele replici. Pentru că nu era zdrobită de propria statuie, era relaxată, răspundea prompt și inteligent tuturor întrebărilor mele, oricât de tâmpite. Ea mi-a spus că scrie și ca să distragă. I-am dat dreptate: oamenii au nevoie să iasă din ritmul vieților lor, cu vedete prefabricate și drame autentice, oamenii au nevoie de un refugiu ludic, oamenii au nevoie de aceste piese de weekend în care să se râdă, găsind în ei nu răspunsul la marile întrebări, ci puterea de a lua întotdeauna de la capăt. “Deșănțata” te amuză, asta face. Și este – chiar este – de ajuns.

Andrei Crăciun. Despre starea iubirii, astăzi, la Paris

Pe 11 ianuarie, site-ul nostru găzduia un dosar tulburător, cum sunt de obicei dosarele găzduite aici. Privind acele imagini, cu oameni înarmați pe străzile Parisului, am luat înțeleapta hotărâre să mă deplasez la fața locului, deîndată ce va fi – financiar, omenește – posibil. A mai durat o lună, dar iată-mă pe malul stâng al Senei. Valurile – de ură, de frică – s-au mai retras, nu s-a uitat ce s-a întâmplat în redacția “Charlie Hebdo”, pe primărie sunt încă două benzi negre care lasă să se vadă că “Parisul este Charlie”. Dacă nu aș avea ochiul reporterului antrenat pe mai multe continente, aș spune că, totuși, nimic fundamental nu s-a schimbat. Iată: îndrăgostiți pe străzi. Iată: turiși cumpărând cutii de ciocolată cu Turnul Eiffel la locul său, pe ambalaj. E frig, dar așa e în februarie pe chei. La periferie e aceeași tristețe amestecată cu efervescență, cum e în toate periferiile din lume, de la Găești la New York. Aș greși spunând așa. Căci – acum, când în Europa bate, din multe direcții, un vânt care ne readuce mirosul secolului trecut, acel miros de sânge și moarte inutilă – pe străzile Parisului defilează, preventiv, grupuri de tineri înarmați. Sunt pretutindeni, într-un efort care s-ar vrea demobilizator pentru eventualii teroriști. Și mai e toată electricitatea aceea din aer – care nu se poate povesti, dar se poate respira. Dragostea la Paris, păzită cu mitraliera! Aici ne aflăm. De ce ne aflăm aici – e o poveste prea lungă și prea complicată pentru a o rezuma acum. Dar putem să notăm această realitate, putem să ne revoltăm, putem să ne întrebăm ce au făcut toți aceia care au fost angajați tocmai ca să nu se ajungă aici, politicienii de exemplu. Putem să ne întrebăm ce am făcut noi înșine. Se face încă dragoste la Paris, desigur, din primul până în ultimul arondisment, trecând prin nopțile din Moara Roșie, dar orașul acesta, orașul acesta cu podurile lui, cu buchiniștii lui, cu muzeele lui, cu noblețea arhitecturii lui, cu frumusețea lui clocotitoare, orașul acesta străbătut în pas militar, fără să fie 14 iulie – ce imagine cumplită, ce veste proastă!Acum, la început de an și, mai mult, din păcate, de epocă.  

Interviu. Modelul Alina Șerban: o actriță romă la Londra

Alina Șerban e o actriță romă plecată din mahalaua Teilor, de la o sărăcie lucie, să cucerească lumea. A absolvit UNATC-ul, apoi The Royal Academy of Dramatic Art, la Londra. A fost desemnată în 2012 studenta româncă a anului în Marea Britanie! Alina are acum 27 de ani. În România a scris o piesă despre viața ei și a jucat-o – singură. Se numește “Declar pe propria răspundere”. A fost un succes. La Londra a scris altă piesă – “Home”. Și cu ea a avut succes. Între timp, se luptă, ca orice imigrant, să supraviețuiască în insula aceea. Alina Șerban este nu o vedetă, ar fi un cuvânt insuficient pentru ea. Alina Șerban este un model. Tu ai absolvit UNATC-ul înainte să faci masterul la Londra, la The Royal Academy of Dramatic Art. Cum a fost școala din România?Pentru mine a fost destul de grea. Colegii tăi de generație ce fac? Joacă? Au locuri de muncă?Unii dintre ei, da.Cu cine ai fost în generație?Să-ți dau niște nume? Un exemplu – probabil cel mai faimos – ar fi Ada Condeescu. Actriță de film.Da. Ar mai fi... Sânziana Târța. Înțeleg că a avut un spectacol foarte frumos în București, nu l-am văzut. Mă bucur foarte tare, pentru că ea e foarte talentată. Îi mai văd prin reclame, spoturi, chestii. Câți ani de școală ai făcut în România? Trei?Doi ani și jumătate în București și un semestru în New York. Ce ai căutat în New York? O bursă, ceva?Da, am avut o bursă. Treaba e că atunci, când eram la UNATC, era o perioadă foarte grea în viața mea. Îmi era foarte greu să înțeleg cum aș putea să mă vulnerabilizez în fața atâtor oameni, a colegilor, a spectatorilor, când toată lumea alerga după aparențe în școala aceea. Nu prea înțelegeam treaba asta cu aparențele. Ori suntem vulnerabili ori nu mai suntem, știi? Eu stăteam la un centru de plasament. Personal, era o perioadă cumplită pentru mine. Cred că eu am avut nevoie să înțeleg cine sunt. Piesa “Declar pe propria răspundere” când ai scris-o? Pe când erai în școală? După New York am făcut-o. Eu aveam visul ăsta de prin 2006-2007. Am avut la un moment dat șansa unei săli unde să repet. Și tot încercam versiuni ale piesei. La New York am început să o scriu. Am avut acolo un profesor foarte bun, care ne punea să facem performance-uri de cinci-șase minute la fiecare curs. În fiecare joi știai că ai ceva de pregătit. Era foarte exigent. Eu am încercat să fac partea asta din spectacol – am ales să arăt cum e când ești obișnuit să te strige cineva la masă tot timpul, și la un moment dat ești afară și pe altcineva strigă și tu ai impresia că pe tine te-a strigat și îți dai seama că nu era pentru tine. După care, voiam să prezint o poveste care mi se pare că nu s-a spus suficient în presă: despre o doamnă care a omorât un copil rom, după ce l-a ars cu țigara, l-a mutilat și așa doar pentru că era de etnie romă. Tu ai partea asta inclusă în spectacol.O am, dar am încercat-o atunci la clasă, la New York. M-am întors în București și am făcut un street performance, bazat pe proverbele astea  împotriva romilor, “dacă nu ești cuminte te dau la țigani” și așa. Și am mai scris la ea, dar nu am terminat-o, de fapt, nici acum, deși am jucat-o de atâtea ori. Am jucat-o și la Londra și o să o mai joc. Mi s-a cerut să o mai pun în scenă, dar m-am gândit și vreau să o mai schimb un pic – varianta în engleză. O să am o colaborare cu un tip, care printre cei mai faimoși oameni care fac “spoken words” din UK (n.m. – Marea Britanie). Mi-e greu să îți explic ce înseamnă conceptul ăsta – cert e că mie îmi place ca, într-un spectacol, ritmul piesei să fie întrerupt, cumva, modificat. Vreau să mai adaug niște chestii, pentru că și eu m-am schimbat mult și piesa s-a schimbat mult, în ultimii ani. Trebuie să tai altele.Asta ai jucat-o de multe ori.  De câte ori?Nu mai știu. Ai jucat-o și în locuri neconvenționale?Am jucat-o în foarte multe teatre. Dar n-a fost în repertoriul unui teatru sau ceva?Nu mai știu cum a fost cu “Green Hours”, dar o jucam cel puțin o dată la două săptămâni. Și între timp mai aveam invitații în multe alte părți, deci a fost foarte jucată în București. Am avut și turneu prin licee, am văzut cinșpe licee și șase sute de copii.Și ce reacții ai avut?Copiii reacționează întodeauna OK. Ai fost și tu o dată când am avut spectacol în fostul meu liceu, nu? (n.m. – așa e, am fost, liceul e în Dămăroaia) și știu că erau și atunci copii care nu mai voiau să plece la ora de mate, să stea să mă mai întrebe cum a fost, cum fac. Și am păstrat legătura cu unii dintre ei pe facebook și așa. Țin minte că mi-a scris o tipă: “Îți mulțumesc că mă faci să mă gândesc la societatea în care trăiesc!”.Bingo. Despre asta era vorba.Exact, exact. Așa a fost și cu speech-ul pe care l-am ținut la Londra în față a două mii de persoane  (n.m. – speech-ul respectiv a fost ținut de Alina Șerban anul trecut, în primăvară, la Royal Albert Hall pentru conștientizarea drepturilor copiilor străzii)... A doua zi eu aveam tot cinci lire în buzunar, bine, mi-au dat cincizeci de lire pentru transport, care nici nu-mi ajungeau, dar între timp plantasem niște idei în capul unor copii, știi? Organizatorii erau mulțumiți, se băteau pe  spate – uite ce facem noi pentru copiii străzii, ce buni suntem! - , dar dacă stai să te gândești de la un anumit nivel în sus ca să ai parte de niște lucruri trebuie să fii tot alb, tot din upper-class (n.m. – clasa de sus, societatea britanică fiind foarte evident împărțită pe clase sociale, în funcție de venit). Eu vreau să fac un teatru căruia să îi pese. Asta vreau.

50 Shades of Grey. Opriți coborârea în ridicol!

O fi fost Mercur retrograd, căci altfel cum să explici toate acestea? Întâi, s-a întâmplat tradiționala epidemie de iubire contrafăcută care despică luna februarie în două.

INTERVIU. Iulia Verdeș, portretul actriței la tinerețe

Are 27 spre 28 de ani. A jucat destul de mult în filme de cinema și seriale de televiziune, iar de- acum face spectacol în teatru, cu “Kean”, la Mignon.

Interviu. Actrița Ilinca Manolache: “Nu sunt genul care să mă autonumesc talentată”

Artista joacă stagiunea aceasta în mai bine de zece spectacole de teatru, la Național, la Bulandra, la Godot, la Teatrul Mic, a cărei angajată este

Anghel Damian, tânărul actor după care suspină câteva generaţii de spectatoare

Anghel Damian (24 de ani), actor, bărbat bine, la un metru nouăzeci. E fiul regizorilor Anca și Laurențiu Damian. Joacă la Metropolis, la Comedie, la Godot.

Copilul tău: 10 greşeli frecvente pe care le fac părinţii. Cum le poţi evita?

Nu există părintele perfect, care să ştie în orice moment cum să reacţioneze şi cum să se comporte cu copilul său. Însă atunci când greşelile sunt frecvente şi părintele persistă în greşeală, creşte probabilitatea apariţiei unor probleme de comportament la copii.

Copilul tău: 4 metode ca să fii o mamă echilibrată şi relaxată

Copiii sunt ca nişte mici bureţi emoţionali atunci când interacţionează cu proprii părinţi. Preiau cu uşurinţă stări precum iritarea, agresivitatea, nervozitatea sau tensiunea, şi acest lucru se va vedea în comportamentul lor.

Abuzul sexual asupra copiilor: 3 sfaturi ca să-i protejezi

Abuzul sexual asupra copiilor este un subiect delicat şi dificil de abordat, atât între adulţi, cât mai ales într-o discuţie între părinte şi propriul copil. Şi totuşi aceste discuţii sunt importante, căci ele pot preveni cazuri de abuz, pot oferi adulţilor şi copiilor instrumente care să îi ajute să se ferească de astfel de situaţii.

Copilul tău: 5 sfaturi ca să-l educi cu succes în primii 6 ani de viaţă

De la concepere până la 6 ani, copilul trece printr-o perioadă de dezvoltare crucială. Creşterea fizică, ataşamentul emoţional, atitudinile şi comportamentele, limbajul şi aptitudinile motorii se dezvoltă în această perioadă. Mulţi factori pot influenţa primii ani de viaţă ai copilului şi pot avea impact asupra lui, tot restul vieţii.

Copilul tău: 5 moduri în care e afectat de violenţa în familie

Îngrijirea pe care o familie o acordă unui copil are o influenţă majoră asupra felului în care copilul se formează şi se dezvoltă. La fel de mult contează însă caracteristicile familiei şi experienţele pe care copilul le are în cadrul familiei.

Copilul tău: 5 consecinţe psihologice produse de indiferenţa părinţilor

În peste jumătate din cazurile de abuz la adresa copiilor înregistrate în 2010 de autorităţi a fost vorba de neglijare (7642 dintr-un total de 11.232). Cel mai frecvent, abuzul şi neglijarea au loc în familie, iar victime sunt copii cu vârste între 3 şi 17 ani, aşadar pe tot parcursul dezvoltării lor.
Pagina:
12