Am asistat la o discuţie în care mai mulţi prieteni povesteau despre vacanţa perfectă. Fiecare vorbea despre destinaţii exotice şi provocări unice.
Mi-am amintit atunci că, de mult, mi-am dorit foarte mult să merg la mare. Aveam 17 ani şi-mi programasem o evadare la Mamaia cu cortul alături de câţiva prieteni. Mama nu m-a lăsat. I-a fost teamă să nu păţesc ceva. Să nu mă îmbăt şi să nu mă intoxic cu ţigări.
Atunci am crezut că am ratat vacanţa perfectă. A fost singura dată.
Prietenii mei îşi povesteau, mult timp după aceea, aventurile din acea vacanţă şi mie mi se părea că m-am irosit într-o tabără şi o călătorie la bunici.Astăzi, copiii din clasa de mijloc merg vara în vacanţe în Bulgaria, Spania, Grecia, Turcia, nu mai au bunici la ţară şi, atunci când călătoresc, stau cu ochii fixaţi în PSP-uri, mobile, tablete sau playere. Se joacă, ascultă muzică şi se uită la filme. Toate acestea fac parte din viaţa cotidiană. Li se pare de la sine înţeles ca toate vacanţele lor să fie perfecte.
De multe ori mă gândesc că o să vină o vreme când fiecare va înţelege cât efort, nelinişte, muncă şi inteligenţă se află în spatele unor lucruri pe care ei le consideră fireşti.
Pentru mine, concediul ideal e cel care mi-l pot permite în anul respectiv şi sunt cel mai fericit din lume dacă am alături oameni care-mi sunt dragi.
Nu-mi place să visez, prefer să fac lucruri.Nu-mi doresc să văd tot ce se poate vedea pe acest pământ, nu-mi doresc să pipăi şi să cutreier toate cotloanele, vreau să las multe locuri neexplorate la care să mă gândesc în nopţile lungi când nu voi mai putea călători.
P.S. Următorul text va fi publicat pe acest blog în data de 29 august.
Posteaza comentariu