Un sărut vechi de 30 de ani


Mama avea obsesia ca noi, copiii ei, să fim îmbrăcaţi cât mai frumos. Ne făcea roste de haine, lua materiale aduse din străinătate şi croia în casă. Surorilor mele mai mici  le tricota,

Mama avea obsesia ca noi, copiii ei, să fim îmbrăcaţi cât mai frumos. Ne făcea roste de haine, lua materiale aduse din străinătate şi croia în casă. Surorilor mele mai mici  le tricota, avea şi maşină adusă din Germania. Acum când scriu aceste rânduri realizez că în acele vremuri oamenii făceau eforturi uriaşe ca să arate civilizat.

Astăzi, vrei o pereche de blugi, te duci la mall şi-ţi cumperi una, dacă te mai oboseşti, dacă nu, o iei direct de pe net. Doamne, cât s-a schimbat lumea şi am senzaţia că nimeni nu realizează asta, nimeni nu preţuieşte ce are acum!

Aşa că, la acea vreme, un copil de 12 ani îmbrăcat în blugi era ceva cel puţin interesant. Şi simţeam asta. Mă plimbam ţanţoş în jurul blocului. Nu făceam parte din categoria puştilor răsfăţaţi şi nesuferiţi, mai degrabă, eram ştrengar şi rebel. Cel puţin aşa mă gândesc la mine copil, acum după 30 de ani. Ea era mai mare decât mine cu doi ani. Atunci, acea diferenţă părea de două secole. Avea părul creţ şi umflat într-un fel cum n-am mai văzut la cineva de atunci. Era unică şi frumoasă. Mi se părea cea mai frumoasă din lume. Mă uitam după ea, vorbeam, dar n-aveam curajul să-i spun ceea ce simt. Eram intimidat de prezenţa ei şi-mi plăcea enorm s-o aud râzând. Clinchetul glasului ei umplea aerul şi mi se părea cea mai dulce melodie.

În spatele blocului, apăruseră la un moment dat câteva fiare încovoiate cu vopseaua sărită pe care muncitorii, ce le aduseseră pentru a amenaja un loc de joacă, nu le mai fixaseră în pământ.

Ne căţăram pe ele, se răsturnau cu noi, dar nu se isteriza nimeni şi depozitul nostru de fiare nefixate în pământ n-a apărut la televizor ca un pericol pentru copii.

În după amiaza aceea de mai, ţin minte că mă căţărasem pe o scară încovoiată, aflată într-un echilibru precar şi-mi bălăngăneam picioarele. Ea se apropie şi-mi zâmbeşte. Fără să spună nimic se caţără lângă mine, îşi caută echilibrul şi apoi îşi apropie buzele de ale mele şi mă sărută. Sărutul acela mă mai bântuie şi astăzi şi cred că o să-l iau cu mine în lunga călătorie ce mă aşteaptă după ce voi pleca din această lume. Buzele acelea catifelate care miroseau a căpşuni, calde şi răcoroase în acelaşi timp, vor umbla pentru totdeauna alături de mine.

Nu mai ţin minte dacă a spus ceva, nu mai ţin minte cât a rămas lipită de mine, nu mai ţin minte dacă am spus ceva, cel mai probabil că nu.

Îmi amintesc doar că a sărit de acolo în iarba deasă şi s-a îndepărtat. Aş fi vrut s-o păstrez pentru totdeauna, dar am pierdut-o. Cu cât trece timpul, cu atât mă gândesc mai mult la acel sărut, dar nu cu regrete, ci cu încântare, e ca şi cum, la începutul vieţii am avut şansa să fiu atins de aripa unui înger. Din păcate, nu i-am mulţumit niciodată pentru acel gest care mi-a definit existenţa. O fac acum, oriunde te-ai afla!

Recomandă acest articol:

Facebook Twitter gplus

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te așteptăm și pe pagina noastră de Facebook!

 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod