Scrisoare către nepotul meu care nu iubeşte matematica

Te cunosc bine, iar faptul că ratezi la matematică nu trebuie să te facă să te îndoieşti de tine. Pentru mine vei fi întotdeauna puştiul care, la puţin peste doi ani, număra până la o sută şi memora toate reclamele de pe tramvaie pentru a le recita mai târziu.

Ai o minte strălucită cum cred că au mulţi adolescenţi care afirmă că nu le place matematica şi nu reuşesc să performeze la această materie.

Cel care-ţi scrie rândurile de faţă a ratat la această materie în toate felurile posibile. Am picat trei ani la rând la examenul de admitere la Politehnică, asta în condiţiile în care am făcut meditaţii şi mi-am dat silinţa, dar, cumva, nu reuşeam să duc exerciţiile până la capăt, mă încurcam în formule şi greşeam la calcule.

O vreme am crezut că nu sunt bun la matematică, dar aveam anumite dubii pentru că în şcoala generală, unele probleme de geometrie le rezolvam dintr-o privire spre surprinderea profesoarei şi a colegilor care nu mă considerau bun la această disciplină, ceea ce era adevărat.

Când mă pregăteam pentru facultate, erau probleme pe care le rezolvam cu plăcere şi aveam momente în care simţeam că matematica e o materie care seamănă foarte mult cu literatura, simţeam echilibrul, perfecţiunea pe care le găseam întotdeauna într-o frază curată.

Dar, apoi, dădeam peste un enunţ pe care nu-l înţelegeam şi părea că nu-l înţelege nimeni în afară de cel mai bun matematician al clasei care, în doi timpi şi trei mişcări, rezolva problema fără să ne spună cum.

Vezi, în această poveste lipsesc profesorii. Mult mai târziu mi-am dat seama că dragostea pentru o materie sau alta are legătură cu capacitatea dascălilor de a te face s-o iubeşti sau să o deteşti. La matematică e şi mai complicat. Pentru că trebuie să ai norocul să dai peste un profesor care să transforme această ştiinţă în ceva ce poţi să atingi, să săruţi, să miroşi.

Lumea noastră are nevoie de oameni care ştiu matematică, de oameni care o înţeleg şi care o aplică în viaţa de zi cu zi. Existenţa noastră depinde de modul în care ne raportăm la ea şi putem fi mult mai fericiţi dacă o înţelegem. Aş vrea să-ţi spun că libertatea ta depinde de modul în care te raportezi la matematică. Dar ea nu trebuie să fie o povară, trebuie să fie o joacă, o fereastră prin care poţi vedea lumea mai limpede.

Din păcate, învăţământul nostru distruge matematica, o transformă într-o piatră de moară aruncată pe umerii copiilor şi chiar şi unii dintre olimpici sunt striviţi de greutatea ei.

Nu am înţeles niciodată de ce ştiinţa care se ocupă cu simplificarea şi clarificarea raporturilor din natură e predată atât de complicat. E transformată într-o înşiruire de simboluri şi coduri de neînţeles care-ţi sucesc mintea.

Matematica este cel mai înălţător discurs despre claritate, este truda continuă a minţii umane de a înţelege şi de a face ordine într-un univers atât de complicat. Matematica e ştiinţa simplificării fenomenelor pentru a le aduce la esenţă ca să le transmitem mai departe.

Eu am ratat acest discurs, deşi, uneori, când am puţin timp, mai rezolv câte o ecuaţie pe Khan Academy, în opinia mea, unul dintre puţinele locuri unde matematica se predă cu har. Nu toţi trebuie să ajungem experţi în această ştiinţă, dar toţi, indiferent în ce domeniu vom lucra, ar trebui să ştim şi să înţelegem că matematica face parte din viaţa noastră.

Eşti tânăr şi nimic nu este pierdut dacă vei găsi resurse să-i mai dai acestei minunate ştiinţe o şansă.

O libertate despre care dacă ţi-aş vorbi acum ar fi de neînţeles, dar ea te aşteaptă să o descoperi şi să te bucuri de ea. E libertatea ta!