Cred că sportul e paradisul vieţii. Sedentarismul te face să ratezi ceva important din propria existenţă. Oricât de intensă e viaţa interioară, mişcarea îţi oferă ceva ce nu găseşti decât în meditaţie şi rugăciune.
Mulţi prieteni şi apropiaţi îmi spun să mă opresc. Mama m-a anunţat că o cursă ajunge. ”Ţi-ai făcut nebunia, gata!” Aşa ar fi normal pentru cei care nu s-au aflat niciodată pe o bicicletă la 62 de kilometri pe oră, numai că, pentru mine, sportul înseamnă viaţă.
Nu sunt obsedat. De la cursa de Ironman din Frankfurt (3,8 kilometri de înot, 180 de bicicleta şi 42 de alergat) m-am odihnit. Nu mă simt vinovat că mă trezesc la opt dimineaţa. Nu mă simt vinovat că mănânc ciocolată, nu mă simt vinovat că nu am dureri, arsuri de la soare sau degete amorţite, nu mă simt vinovat.
Mă bucur de viaţă, de clipele petrecute cu familia şi cu cei dragi, muncesc, citesc, mă uit la televizor. Ştiu că mă voi întoarce la antrenamente, că voi concura din nou, dar nu mă grăbesc.Ideea e că sportul nu are niciun fel de valoare dacă nu face parte din viaţa ta. Trebuie să fie cum era rugăciunea de seară pentru bunica mea - un punct fix în jurul căruia se învârtea un întreg univers de durere şi bucurie.
Fac sport pentru că mă ajută să fiu mai bun. Nu mai rezistent, mai rapid sau mai sănătos, nu, mai bun cu mine însumi şi cu cei din jur. În competiţii am învăţat să pierd chiar şi atunci când am câştigat. Am învăţat că perfecţiunea nu există decât în mintea noastră, la fel ca şi mândria.
În sport nu poţi să fii mândru pentru că orgoliul te va duce în punctul în care vei asista la proprie prăbuşire, conştient fiind de asta. În orice altă situaţie te poţi minţi că eşti mai bun decât în realitate, mai puţin pe terenul de sport, unde victoriile sunt efemere, iar înfrângerile durează mult mai mult decât suporţi.Inventatorul probei de Ironman a spus la un moment dat: ”După o cursă în care ai abandonat, întotdeauna vei fi iertat de ceilalţi, dar tu nu te vei ierta niciodată!” Această neîndurare cu sine cred că e ceea ce te face mai bun.
Tipul acesta de înţelegere superioară a vieţii nu apare decât la cei care fac efort constant perioade lungi de timp. Hagi e un înţelept, deşi nu e un tip cult, un bun orator sau un vizionar, dar are acel tip de înţelepciune născută din efort dur, atât de rar printre fotbaliştii de astăzi.
Poţi să fii cel mai bun de pe teren, dar echipa ta are şanse să piardă şi, de multe ori, va pierde. Câţi muritori înţeleg umilinţa lui Messi din această vară? Cel mai mare fotbalist a suferit cea mai mare înfrângere! Asta îl diferenţiază de ceilalţi, experienţa dureroasă a atingerii propriilor limite, a umilinţei că în acea înfrângere a pierdut tot.Mediocritatea se bazează pe comoditate şi din acest motiv cred că sedentarismul e cel puţin la fel de toxic pentru minte şi suflet cum e şi pentru corp. Mediocrii nu-şi cunosc limitele. Se mint, spunând că sunt mai buni fără să ofere nimic.
Nu merită să faci sport dacă nu înţelegi mişcarea, dacă nu înţelegi cum a modificat civilizaţia umană şi cum ne afectează în continuare.
Mişcarea prin propriile forţe şi perfecţionarea ei continuă, în opinia mea, reprezintă fundamentul culturii umane. Dacă avem motoare, e din cauza unor obsedaţi de mişcare.Ştiu că va veni un moment în care mă voi opri, dar, până atunci, voi mânca o ciocolată şi mă voi pregăti pentru o nouă cursă.
Posteaza comentariu