Galeriile Lafayette şi coada de chinezi la moaştele Sfântului Vuitton

Galeriile Lafayette din Paris reprezintă definiţia locului ideal de a face cumpărături. Cel puţin aşa era în imaginaţia mea, înainte de a ajunge pentru prima oară acolo, în urmă cu o

Galeriile Lafayette din Paris reprezintă definiţia locului ideal de a face cumpărături. Cel puţin aşa era în imaginaţia mea, înainte de a ajunge pentru prima oară acolo, în urmă cu o săptămână.

Dacă mă lăsa cineva pe o stradă din Beijing, mă simţeam la fel de rătăcit. Galeriile Lafayette din imaginaţia mea n-aveau nicio legătură cu ce am găsit în realitate. N-am crezut niciodată că o să văd o coadă precum la Mitropolie de Sfântul Dumitru, la genţi Prada şi Louis Vuitton. Şi la coadă, niciun european, numai asiatici. Şi, culmea, nu erau doar femei, ci şi foarte mulţi bărbaţi.

De fapt, ca european m-am simţit exclus din Galeriile Lafayette.

Fiecare companie care vindea avea angajat cel puţin un vânzător asiatic, vorbitor de mandarină. Pe noi nu ne băga nimeni în seamă. Şi adevărul e că de ce ar fi făcut-o. Ca european, îţi cumperi o pereche de pantofi, pe când chinezii cumpărau câte cinci, iar cea mai ieftină pereche era 150 de euro.

Galeriile Lafayette vând produse occidentale asiaticilor înnebuniţi să semene cu europenii. Problema e că ei aleargă după un vis, după reclamenle din paginile revistei Vogue. Cei mai mulţi europeni nu sunt aşa. În trei zile, la Paris n-am văzut nicio geantă Louis Vuitton pe stradă în afară de cele purtate cu mândrie de turiştii asiatici.

Pentru industria bunurilor de lux, această pasiune a chinezilor pentru genţi, parfumuri şi pantofi scumpi e profitabilă, dar ce se va întâmpla când această obsesie va înceta? Dar asta nu e treaba chinezilor.

La Galeriile Lafayette a fost pentru prima dată când am putut constata pe viu impactul economiei chineze asupra Europei.

Mă feresc să spun dacă e unul bun sau rău. Deocamdată e bun. Ideea e că, la umbra acestui val pornit din Asia, europenii nu fac altceva decât să vândă fără a mai pune accent pe inovaţie, pe relaţia dintre cel care vinde şi cel care cumpără. Privind ce se întâmplă acolo îmi aminteam de obsesia românilor de pe vremea lui Ceauşescu pentru produsele occidentale. Nu aveam nimic şi tot ce venea din străinătate era extraordinar. Cred că şi chinezii suferă de acelaşi sindrom.

Problema e că cei care stau la cozi să-şi cumpere lucruri de la Prada, Gucci şi alte mărci de lux nu sunt milionari.

Sunt locuitori ai Chinei care lucrează pe brânci pentru un salariu echivalent de maximum 2.000 de euro pe lună. O chinezoaică economiseşte bani mai mult de un an pentru a-şi lua o geantă Louis Vuitton. Pentru un european e inacceptabil să faci sacrificii atât de mari pentru a obţine atât de puţin. Chinezii vor să fie ca europenii, dar la nivel superficial, să se îmbrace ca ei, să arate ca ei, dar la nivel de raportare la realitate, diferenţele mi se par imense.

De fapt, la Paris, Galeriile Lafayette mi s-au un târg al deşărtăciunilor, fiind în schimb impresionat de obsesia pentru cultură a parisienilor.

 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod