Marţi seară am fost la meci. Ce ar fi un bărbat dacă n-ar scrie despre fotbal? O vreme am crezut că nu mai pot fi impresionat, că mi-am pierdut entuziasmul din tinereţe când mi-aş fi dat, fără să clipesc, un an din viaţă pentru un gol al echipei naţionale. Rezultatele proaste, lipsa de entuziasm general m-au făcut să privesc fotbalul mai mult la televizor. Dar am decis să merg la meci pentru că era o oportunitate să-l invit pe tata şi pe nepotul meu, Andrei.
Am luat bătaie.
Olandezii au fost mai buni. Am fost trist. Nu dărâmat ca la înfrângerile tinereţii, dar asta are mai puţină importanţă.Acolo, pe scaunele din plastic din tribuna Stadionului Naţional, m-am uitat la tatăl meu şi un val de fericire m-a împresurat când mi-am amintit de vremea când mă ducea el pe mine la meci. Eram de o vârstă cu Andrei, în jur de 12 ani şi simt şi acum emoţia, fascinaţia mulţimii. Copilul de acum 30 de ani părea pierdut printre miile de oameni de pe 23 de August.
Nu mai ţin minte meciul, dar ţin minte fumul gros de ţigară, seminţele şi înjurăturile. Ţin minte cât de fascinat eram de joc, ţin minte cum mă uitam mereu la ceas şi mă rugam ca timpul să treacă mai repede sau mai încet, în funcţie de scor.L-am privit pe tatăl meu şi mi-a fost teamă să-l întreb dacă-şi amintea de vremurile în care mergeam împreună pe stadion. I-am spus că suntem trei generaţii pe scaune şi a zâmbit. Era multă gălăgie în jur şi nu prea auzea.
De câteva ori a sărit, a strigat ”Hai România!” şi a fluturat steagul. Îmbătrânise! Şi eu mă simţeam bătrân. Stadionul 23 August se ascunsese undeva în memoria nesfârşită a oraşului, iar acum era altceva. Ceva pe care nu credeam că o să-l trăiesc, dar diferit de ce-mi imaginam atunci când eram copil şi mă întrebam ce înseamnă unele cuvinte din înjurăturile bărbaţilor din jurul meu.Chiar dacă România a pierdut, am ajuns fericit acasă şi am adormit gândindu-mă la vechile meciuri şi la tatăl meu.
Posteaza comentariu