Tragedia care a lovit o familie din Bucureşti a polarizat întreaga societate. Pe lângă durerea provocată de pierderea unui copil de patru ani, supravieţuitorii trebuie să facă faţă şi valului de învinovăţiri, de teorii conspiraţioniste şi de ură a ”iubitorilor de animale” săriţi de pe fix.
Mai nou, toată această povară e mutată de către o partea a opiniei publice pe umerii bunicii. O femeie în vârstă de 70 de ani care e acuzată că nu a avut grijă de cei doi copii. Imaginile înregistrate de camerele de supraveghere montate în parc îi arată pe cei doi fraţi care aleargă pe alei, dar nici urmă de bunică.
Trebuie să precizez că toţi cei care o învinovăţesc pe bunică nu au avut niciodată grijă de un copil sau au uitat cum e.
Ar fi bine să-şi amintească. Pentru că doar când mă gândesc de câte ori am pierdut-o pe fiica mea prin parc pentru că o fracţiune de secundă nu am mai stat cu ochii pe ea, nu mai am curajul să învinovăţesc pe nimeni.Părinţii ştiu, se duc cu copiii la locul de joacă şi stau pe margine în picioare sau pe o bancă şi îi urmăresc. Dar copiii sunt copii şi au prostul obicei să se ascundă în tubul toboganului, să se aşeze pe jos în căsuţa din lemn, să se pitească după un copac sau să fugă la tipul care vinde baloane. Nu am trăit spaimă mai mare decât atunci când scanam cu privirea locul de joacă şi nu-mi vedeam copilul.
Dar eu nu aveam 70 de ani, mă mişcam destul de repede şi în câteva secunde o găseam.Dar, acum, transformaţi fata de şase ani în băiat şi mai adăugaţi un băieţel de patru ani. Ce poate face o bunică, orice bunică? Îi poate supraveghea sută la sută numai dacă-i leagă cu o sfoară de bancă.
E simplu să împarţi acuze din fotoliu, stând în faţa televizorului. Dar părinţii trebuie să muncească, doi copii nu se cresc cu praf, iar bunica poate fi singurul ajutor.
Şi, acum, întreb şi eu ca prostul, oricât de vinovată e bunica pentru că nu a ţinut pasul cu cei doi copii, e normal ca într-un parc din centrul Capitalei, ziua în amiza mare, un puşti de patru ani să fie sfâşiat de câinii fără stăpân?
Înţeleg că guvernul nu poate ajuta prea mult mamele, înţeleg că nu poate ajuta bătrânii, înţeleg că nu poate mări salariul medicilor rezidenţi, dar nu înţeleg faptul că nu e în stare să aibă grijă ca un copil de patru ani să poată alerga prin parc, mai ales că în problema maidanezilor avem un sfert de secol de eşecuri administrative.
Am mai spus, sunt împotriva eutanasierii câinilor fără stăpân, dar, cu orice preţ, trebuie ridicaţi de pe străzi.
Trebuie să ne hotărâm o dată în ce fel de oraşe vrem să trăim şi ce preţ are viaţa unui copil.
Posteaza comentariu